Antoine Fabre d’Olivet

 

Antoine Fabre d’Olivet (1767/1768, Ganges, Herault - 1825, Paris), scriitor şi erudit francez. Provenit dintr-o veche familie hughenotă din Cevennes care a plătit scump dragonadele (expediţiile dragonilor lui Ludovic al XIV-lea pentru persecutarea protestanţilor în scopul convertirii lor), el renunţă la cariera comercială pentru care îl pregătiseră părinţii. Astfel, din negustor de lenjerie, meserie care îl plictiseşte peste măsură (dar îşi ia revanşa citind în timpul nopţii), el devine funcţionar la Ministerul de Război. A fost el oare iniţiat, cum s-a spus (şi când), în societatea secretă fundată în 1771 la Ingolstadt, în Bavaria, de către profesorul de drept canonic Adam Weishaupt? Nimeni nu ştie cu certitudine. Afirmând că sunt deţinătorii unui adevăr superior creştinismului vulgar şi organizaţi după model masonic, iluminaţii îşi propuneau să reformeze Europa sub raport religios şi politic. Chiar dacă guvernul bavarez a ordonat în 1784 dizolvarea sectei, aceasta pare să fi supravieţuit câtva timp acestei condamnări. Fabre d'Olivet a putut să întâlnească un grup de iluminaţi din valea Rinului, unde se cultivau şi idei pitagoriciene. Nu e mai puţin adevărat că, bun discipol al filozofului Delisle de Sales, el scrie poeme şi piese de teatru. Concomitent, face numeroase cercetări de anatomie, fiziologie, lingvistică. Cunoaşte nu mai puţin de nouă limbi: greaca, latina, engleza, italiana, spaniola şi portugheza - bine; ebraica, sanscrita şi celtica - într-o măsură mai mică. Se dovedeşte şi un filolog redutabil.
     Vedem în el precursorul Şcolii literare provensale din secolul al XIX-lea, mulţumită studiului său La Langue d' oc retablie dans ses principes constitutifs theoriques et pratiques. Mai mult, va scrie în 1787 Forcat d'amour care anunţă Le Troubadour, poesies occitaniques du XIXe siecle (1803): mistificare desigur, dar de talent. Dar e puţin. Nu va pretinde el oare, în cursul a o sută şapte numere, că devine invizibil datorită unui inel, unei verighete a lui Gyges (regele Lidiei), al cărui descendent va afirma că este? Într-adevăr, va funda la l prairial (a cincea lună a calendarului revoluţionar francez, 20 mai-18 iunie - n.r.), anul V (20 mai, 1897), jurnalul L'Invisible, care se va face ecoul dedesubturilor, mai mult sau mai puţin secrete, ale lucrărilor Corpului legislativ sau al unor petreceri galante care au loc la Palatul Regal.
     În timpul Revoluţiei, se înscrie în Clubul iacobinilor. Dar fără fanatism, rămâne prieten cu Thieiry Ducloseau, cel care unelteşte o conspiraţie pentru a-l elibera pe Ludovic al XVI-lea. Sub Directorat, planul său de redresare financiară place atât de mult republicanilor, încât aceştia îl trec pe lista membrilor viitorului guvern, ceea ce îi va atrage ura continuă a Primului Consul, chiar (şi mai ales) atunci când acesta va deveni Napoleon. Va fi salvat in extremis de la deportare de un prieten sus-pus. Oare pentru a calma mânia imperială se întoarce Fabre d'Olivet la studiile sale dragi? Dar acest om poseda atâta gust pentru speculaţie şi, incidental, pentru înşelătorie (o atestă episodul Troubadour-ului) încât, în pofida tuturor vicisitudinilor, pare că se adaptează la situaţie. Când încă nu este moda, el scrie un roman în genul medieval, Azalais et le gentil Aymar (1799), şi publică o serie de scrisori adresate surorii sale (Lettres a Julie sur l'histoire, 1801), pe care le defineşte, cu lipsă de modestie, dar nu şi de justeţe - căci este un om clarvăzător - ”roman cosmogonic, mitologic şi chiar istoric, conţinând vederi destul de întinse şi detalii destul de inspirate”. Aici redă viaţa Atlantidei şi încearcă să descrie moravurile locuitorilor ei. În acelaşi an, sub pseudonimul „Mme de B”, schiţează în Le Savant de societe o teorie a jocurilor divizate în jocuri de spirit şi jocuri-farsă. Până aici, după cât s-ar părea, nimic mai banal.
     Între timp, în 1800, Fabre d'Olivet s-a îndrăgostit de o tânără numită Julie Marcel, cumnata unui membru al Convenţiei; dar ea moare la 19 octombrie 1802. Durerea lui Fabre este nemărginită. El se pregăteşte s-o urmeze în mormânt, când, deodată, ea se manifestă: „După ce mi-a apărut de mai multe ori în vis, după ce m-a liniştit în privinţa stării ei, a fost destul de ingenioasă pentru a-mi anunţa vizita sa pozitivă (pentru ca simţurile mele să nu fie răvăşite de o apariţie prea bruscă) şi destul de puternică ca s-o facă. Ea a venit la ora pe care mi-o indicase; am văzut-o în timp ce aveam ochii deschişi şi eram în stare de veghe” (La Vraie Maçonnerie et la Celeste Culture). Cu toate acestea, în 1805, el se căsătoreşte cu Marie Warin, care devine, rapid, directoarea unui stabiliment de fete, în timp ce el este numit funcţionar principal la Ministerul de Război. Dar nici această căsătorie, nici promovarea nu par, totuşi, să-l facă fericit.
     Astfel, la 19 octombrie 1824, în timpul unei serbări a ordinului masonic creat de el, mărturiseşte discipolilor lui ce piedici a trebuit să învingă în relaţiile sale cu scumpa lui defunctă, cea pe care el o va numi, de acum înainte, Egeria Theophania. Spectrul lui Julie Marcel a întâmpinat ostilitatea lui Marie Warin, fără îndoială excedată de dragostea mistică a soţului ei faţă de o moartă. „Un spirit demoniac, al cărui nume adevărat nu-mi este permis să-l divulg, s-a declarat duşmanul ei. O luptă teribilă s-a declanşat între el şi prea-credincioasa mea Egeria. [...] Julie a mea a fost învinsă [...], forţată să retrogradeze şi să suporte legile Destinului pe care le sfidase pentru a-mi dovedi dragostea ei. [...] Ea a căzut din lumea Esenţelor în aceea a Realităţii şi a fost obligată să se întrupeze din nou şi să renască, pentru a urma, încă o dată, avatarurile vieţii muritoare.” Şi Fabre d'Olivet se declară convins că Julie a fost constrânsă să se reîncarneze în corpul unei fetiţe de 13-14 ani, pe care o va căuta, în zadar, peste tot, până la sfârşitul zilelor sale.
     Pedeapsă nemeritată pentru Julie, după cum se poate înţelege în lumina teoriei pe care o elaborează după dispariţia tinerei femei; pentru Fabre d'Olivet există, într-adevăr, „trei lumi: lumea Realităţilor fizice în care noi trăim, lumea Esenţelor intelectuale către care tindem, şi lumea Principiilor eterne care este scopul existenţei noastre”. Cu toate că a fost educată într-o familie mai mult decât onorabilă, adorata sa a căzut foarte jos; ceea ce nu-l împiedică să-i consacre un cult şi, în 1824, să-i ridice o Biserică - Theodoxia universală - al cărei mare pontif se proclamă; în acest timp, la sfatul duhovnicului ei, Marie Warin, soţia lui legitimă, îl părăseşte, la 22 martie 1823, cu cei trei copii ai lor.
     El n-are de ce să fie mulţumit nici de împărat care, în 1805, îl suspecta mai mult ca niciodată. Când, în 1811, el vindecă prin sugestie hipnotică un surdo-mut din naştere, după o metodă care constă în a asculta o muzică cântată în spatele pacientului, prefectul de poliţie îl convoacă de cinci ori pentru a elucida afacerea, manifestând sentimente ostile, lesne de închipuit. Şarlatanism? Fabre d'Olivet îşi depăşeşte, pur şi simplu, timpul. El îi precede pe magnetizorii care vor apărea - o mulţime - câteva decenii mai târziu; dar ei nu vor avea geniul său. Pentru el începe, realmente, o perioadă fecundă. Publică, una după alta: Les „Vers dores” de Pythagore (1813), comentate şi traduse în „versuri eumolpice” (adică în alexandrini fără rimă), pe care le atribuie lui Lysis; La Langue hebraique restituee (1815-1816); Notion sur le sens de l'ouie (1819); „Cain” de Byron traduit en vers francois et refutation (1823); Histoire philosophique du genre humain (1824).
     Ce au comun toate aceste lucrări, care denotă cel puţin o curiozitate multiformă? Om de mare îndrăzneală în acest prim sfert de secol, fără să fie însă recunoscut ca atare, Fabre d'Olivet pare să se risipească în lucrările cele mai diverse. Să nu ne lăsăm, totuşi, păcăliţi: luările de poziţie politice, producţia acestui poet filolog, filozof şi mistic, până şi publicitatea pe care o face unor idei aparent fără legătură - toate alcătuiesc un sistem. Pentru Fabre d'Olivet, „omul universal conceput abstract” este o realitate. Este „fiinţa care cuprinde în esenţa sa universală toţi oamenii care au fost, sunt sau vor fi” şi care stabileşte o mediere între determinism şi libertate. Voinţa creatoare este Aissha. Femeia care a precedat-o pe Eva, care nu este decât un succedaneu imperfect. Chiar energia mintală ar putea fi identificată cu un fluid magnetic care şi-ar avea sursa în astre. Ea purcede din omul universal „emoţionat şi pus în mişcare de către una din emoţiile sale”. Celor trei regnuri, pe care le găsim, în general, în natură, li se adaugă „regnul nominal”. Istoria civilizaţiei a început cu preponderenţa celţilor asupra tuturor celorlalte popoare şi cu excepţia imperiului teocratic întemeiat de druidul Ram, cu 6.000 de ani înaintea erei vulgare. Constrâns să emigreze, acelaşi Ram a dat Rama în India, Osiris în Egipt, Dionysos sau Apolo în Grecia etc. Gândirea organizatoare a lui Fabre d'Olivet merge până la a justifica în politică succesiunea a trei ordini consecutive: teocratică, monarhică şi, finalmente, republicană.

Copyright © 2017 Anticariat Esoteric. Powered by Zen Cart