William Crookes

 

William Crookes (1832-1919), savant britanic. Parapsihologia, născându-se într-un mediu spiritist, s-a afirmat că, încă de la primii săi paşi, numără printre adepţi experimentatori pricepuţi şi cu adevărat creativi. Unul dintre primii a fost fizicianul englez William Crookes, a cărui carieră, cursus honorum, descoperiri i-au impresionat pe colegii săi şi pe marele public.
     În vârstă de abia 18 ani, obţine marele premiu Ashburton; doi ani mai târziu, este deja asistent la Royal College of Chemistry din Londra, unde venise să-şi termine studiile; în anul următor, este numit profesor suplinitor; în 1854 — la 22 de ani — i se încredinţează funcţia de inspector al serviciului meteorologic la Observatorul Radcliffe din Oxford; în 1855, îl găsim conferenţiar de chimie la şcoala normală din Chester; la întoarcerea la Londra, el intră, în 1863, la Royal Society şi conduce mai multe periodice ştiinţifice, printre care Chemical News şi Quartely Journal of Science. Pe plan strict ştiinţific, în afară de remarcabile experienţe asupra solenoidelor (începute din 1851), el izolează, în 1861, cu ajutorul spectroscopului şi al analizei chimice, un element necunoscut până atunci, căruia îi dă numele de thallium; inventează radiometrul, în 1872, şi oteoscopul, câteva luni mai târziu. Vicepreşedinte al Society of Chemistry în 1876, el se remarcă prin numeroase descoperiri şi invenţii, între altele, tuburile cu catod rece care îi poartă numele; în fine, în 1903, pentru a analiza radiaţia corpurilor radioactive, el pune la punct spintariscopul cu ecran fluorescent de sulfură de zinc.
     Notiţele biografice ale enciclopediilor actuale trec sub tăcere experienţele sale în parapsihologie sau le pun pe seama vârstei, atunci când nu le prezintă ca pe tot atâtea turpitudini care ar trebui trecute sub tăcere: „În ultimii ani ai vieţii, el se consacră ştiinţelor oculte şi spiritismului.” Or, încă din deceniul al şaptelea al secolului trecut, când se află în plină perioadă creatoare, Crookes începe să se intereseze de fenomenologia spiritismului, şi experienţele sale cele mai remarcabile în acest domeniu au loc între 1871 şi 1873. (Are 40 de ani; îi mai rămân mai mult de 40 de ani de trăit, din care cel puţin 30 de intensă activitate intelectuală.) Cum reiese clar din articolul pe care îl publică în Quarterly Journal of Science din iulie 1870, el s-a abţinut, până la acea dată, să intervină în chestiunea de a şti dacă mediumii cu efecte fizice produc sau nu fenomene observabile în condiţiile protocolului experimental folosit atunci în fizică; şi aceasta pentru că el era în imposibilitatea de a da şi cel mai firav răspuns. Pe scurt, William Crookes păstrează o atitudine strict ştiinţifică.
     Este atât de puţin orientat spre speculaţie şi reverie, încât, în loc să încerce să pătrundă cauza sau să elucideze natura efectului psihocinetic, preferă să-i verifice, la modul prozaic, existenţa materială. Ştie că fizicianul nu are ce face cu prezicerile spiritiste, cu mediumnitatea propriu-zisă: ele nu intră în câmpul lui de investigaţie, omul de ştiinţă neputând să admită decât fenomene. Nu se lasă strivit de numărul „cazurilor”, nu e intimidat de argumente ale autorităţii şi îi este cu atât mai uşor să abordeze faptul cu cât, ca om de ştiinţă, ştie să-l construiască. El va pune deci toată ştiinţa sa, toată priceperea sa metodologică, în a construi - sau instrui - fapte care să aibă aceeaşi soliditate ca acelea pe care le studiază în fizică sau în chimie. Aşteaptă doar prilejul s-o facă. Acesta îi va fi oferit de D.D. Home, omul-orchestră al mediumnităţii fizice, înlocuit apoi de Florence Cook...
     Nici o precipitare, nici cea mai uşoară atitudine pasională - cel puţin dacă ne rezumăm la articolele şi lucrările savantului: Experimental Investigations on Psychic Force (1871) şi Researchers on the Phenomena of Spiritualism (1874).
     În al doilea supliment al lui Grand Dictionnaire du XIXe Siecle (Larousse), se poate citi că Sir William Crookes a pus multă râvnă spre a-i face pe membrii lui Royal Society să admită că trebuie să se „studieze oficial şi serios” fenomenele de spiritism, în legătură cu care el „căpătase convingerea” că „erau produse de o forţă inteligentă şi imaterială”. Deşi a comunicat „acestei societăţi rezultatul cercetărilor proprii”, el nu a găsit înţelegerea dorită şi a supus atunci „chestiunea Societăţii britanice pentru dezvoltarea ştiinţelor”, dar fără nici un rezultat. A perseverat, şi în cele din urmă, s-a bucurat de o acceptare mai mult decât favorabilă a fizicienilor spiritualişti, precum Sir Oliver Lodge (1851-1943) şi Sir William Barrett (1844-1925).
     Crookes avea aliaţi puternici în lumea ştiinţifică, ceea ce însemna o legitimare cvasioficială, menită să-l sprijine pe savant în certitudinile sale. În plus, oameni politici sau de ştiinţă cu o atitudine sceptică sau de respingere a spiritismului şi a fenomenologiei lui nu încetau să-i aducă omagii şi onoruri: ei recunoşteau în el una dintre cele mai mari minţi ale epocii; ales în 1876 vicepreşedinte al lui Society of Chemistry, devine anul următor membru al Consiliului lui Royal Society şi face parte, în 1881, din juriul Expoziţiei Internaţionale de electricitate de la Paris. Acestea sunt tot atâtea dovezi că Crookes n-a fost niciodată izolat, nici ţinut în carantină. Cuvintele sale nu sunt cele ale unui paranoic de tipul persecutat-persecutor. El nu apelează nici la Galilei, nici la Bernard Palissy, care au avut dreptate prea devreme împotriva tuturor bisericilor şi tuturor Sorbonelor. Un singur indiciu, dar important: dacă discursul pe care îl tine despre parapsihologia în curs de apariţie este raţional, dacă procesul-verbal al experienţelor cu Home pare satisfăcător, dacă relatarea pe care el o face pare să convingă, o lectură mai atentă indică însă anumite contradicţii, tăceri stranii, soluţii de continuitate care contrariază, ştiut fiind că ele vin de la descoperitorul thalliumului. Un lucru devine evident: experienţele efectuate cu D.D. Home şi cu Florence Cook nu s-au petrecut exact în felul în care sunt descrise. Trişează oare savantul care abuzează de contemporanii săi pentru a se amuza pe seama lor? Asta ar însemna că nu-l cunoşti bine pe Crookes... Oare Home şi Florence Cook, „cea mai mare farsoare dintre mediumi”, l-au antrenat în spaţiul visului în starea de veghe în care se complăceau ei înşişi pentru a-şi satisface fantasmatica lor dorinţă de câştig şi celebritate? Se poate. Fiecare dintre cei doi atinge un punct deosebit de sensibil al imaginarului experimentatorului sau provoacă în el „pata oarbă”, teleportând diverse obiecte (nu are importanţă dacă aceste lucruri se petrec prin mijloace frauduloase pentru că Crookes e convins de probitatea mediumului). D.D. Home are o putere uriaşă: prin el, dacă nu mulţumită lui, sunt depăşite legile cele mai sigure ale fizicii clasice. Crookes nu se scandalizează - cum ar face un spirit şcolăresc - el speră să obţină un câştig pe plan ştiinţific - el ştie că ceea ce pare excepţie sau fenomen aberant se dovedeşte adesea a fi o indicaţie fericită de căi noi pentru cercetare. Materializând în faţa ochilor lui seduşi reîncarnarea tinerei şi scânteietoarei Katie King (care ar fi murit cu vreo două secole în urmă), Florence Cook nu face apel la fizician, ci la omul care, deşi este un savant, nu este de lemn. În absenţa unor documente credibile, nu ştim dacă Sir William Crookes făcea cu Katie King ce făcea cu Florence Cook. Dacă e aproape sigur că savantul nu a făcut niciodată din Florence metresa lui, care în postura ei obişnuită de medium remunerat apare întotdeauna ca o mironosiţă, lucrurile stau altfel atunci când se încarnează, uneori dezbrăcată, încântătoarea Katie King... Puritanismul ambiant face din Florence Cook şi William Crookes nişte fiinţe duble, clivate: ca şi pozitivismul care cere neîntrerupt fapte care să aibă soliditatea stâncii şi să prezinte caracterul obiectiv, obiectul unei concreteţi naturale, în faţa acestei exigenţe şi sub presiunea comenzii sociale, Crookes, ca atâţia alţii, va ajunge să neglijeze faptul experienţei, în căutarea sa de legitimare în faţa unor instanţe simbolice (şi nici un altul nu le-a interiorizat mai bine decât savantul), discursul îndepărtează aspectul subiectiv al faptului de conştiinţă, datorită chiar aspiraţiei sale de ştiinţificitate.
     Cum să explicăm un asemenea paradox dacă nu punându-l pe seama obiectivismului dominant până şi în psihologie? Conferindu-i acestei, pe atunci, foarte tinere discipline statutul de ştiinţă, psihologii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub influenţa lui Claude Bernard şi a metodei experimentale, îi constrâng pe cei care se ocupă serios de paranormal la o rigoare teoretică ce falsifică datele problemei. Aici, ştiinţa devine propriul ei duşman. Ea dictează un discurs, îi impune legile.
     Dar, în ciuda rătăcirilor sale, William Crookes a dat un impuls parapsihologiei ştiinţifice, interpretarea pe care o dă observaţiilor şi experienţelor sale fiind diferită de cea a mediilor spiritiste. „Cum de atunci mi-au fost oferite mai multe ocazii de a-mi continua investigaţiile, scrie el în Researchers on the Phenomena of Spiritualism (1874), am profitat bucuros pentru a aplica acestor fenomene teste ştiinţifice serioase, obţinând astfel rezultate precise care, după părerea mea, trebuie publicate. Mi s-a părut că aceste experienţe stabilesc în mod concludent existenta unei noi forţe legate, într-o manieră necunoscută, de organizarea corpului uman, pe care, pentru mai multă comoditate, o vom numi «forţă psihică».”

Copyright © 2017 Anticariat Esoteric. Powered by Zen Cart