Contele de Saint-Germain

Contele de Saint-Germain (1691, ? - 1784, Eckenforde), aventurier cosmopolit. Aprilie 1758: un gentilom necunoscut, venind din Germania, unde posedă pământuri, cere directorului construcţiilor şi manufacturilor regale, marchizul de Marigny, nici mai mult, nici mai puţin decât să-i pună la dispoziţie una dintre locuinţele suveranului. De ce această cerere insolentă? Gentilomul argumentează că ceea ce a descoperit el este demn de un rege... şi mai ce? Cel care pretinde să fie numit contele de Saint-Germain îşi nedumereşte interlocutorul. Dă doar de înţeles fratelui lui Pompadour (fiindcă acesta este Marigny) că îi va încredinţa lui Ludovic al XV-lea „drepturile de necontestat asupra celei mai bogate manufacturi din câte au fost vreodată” şi că va lăsa „întregul profit al acestora regelui”. Marigny nu obţine nici o altă precizare şi, totuşi, el face întocmai! Fără să-i ceară nimic în schimb, el îi închiriază străinului, cu toate dependinţele sale, castelul din Chambord... În care acesta nu va locui deloc, ocupat cum e cu vâltoarea saloanelor pariziene.

     Cine este acest pretins conte? Se ştie numai, datorită lui Horace Walpole, membru al Parlamentului englez şi prieten cu Diderot şi cu enciclopediştii, că este un „om ciudat”. Dacă n-a fost niciodată văzut în Franţa, contele, e adevărat, nu este total necunoscut în Anglia, unde ingerinţele sale în viaţa politică, în favoarea Stuarţilor, i-au adus unele neplăceri. Noul regim a cerut arestarea lui şi l-a consemnat la reşedinţă. Avea pe atunci 50 de ani. Despre persoana sa n-a destăinuit poliţiei decât foarte puţine lucruri: a mărturisit că trăieşte sub un nume fals şi că „nu vrea să aibă nici o legătură cu femeile”. De atunci i s-a pierdut urma. Doisprezece ani în care nu apare nicăieri... Ce face în tot acest timp? S-a retras în Germania, cum spune lumea? Sau, cum se şuşoteşte pe ici pe colo, a mers în Indii şi în Tibet? Oricum, dovedeşte o profundă cunoaştere a Orientului... Dar ce nu ştie el! Saint-Germain e mândru la înfăţişare, „îmbrăcat cu o haină strâmtă de catifea, tivită cu blană, va spune Maurice Heim, contele, prezentat din faţă în portrete, pare încă foarte tânăr. Poartă o perucă întreţinută de un meşter priceput, are fruntea înaltă şi netedă, chipul hotărât, privirea inteligentă. Un nas coroiat şi buze bine conturate conferă acestei figuri, interesantă pentru că pare să inspire o enigmă celor ce-l contemplă, un aer aristocratic, dar fără morgă.” La rândul ei, doamna de Genlis, care l-a frecventat, îl găseşte „puţin sub înălţimea medie, bine făcut, cu un mers încet”. Şi adaugă: „Avea ochii negri, tenul foarte brun, fizionomia foarte spirituală, trăsăturile destul de regulate.” Nu crede că are mai mult de 40 de ani. Ce se poate spune despre conversaţia sa? „Era greu, spune Casanova, să vorbeşti mai bine decât contele de Saint-Germain. Tonul său era hotărât, iar înfăţişarea sa, atât de studiată, nu displăcea. Savant, el vorbea numeroase limbi perfect, mare muzician, mare chimist.” Elogiu rar pentru o pană atât de critică. În privinţa aceasta, Rameau şi, alături de el, Sir Horace Walpole admiră în Saint-Germain artistul: „Interpretează minunat la vioară, compune.” Tatăl doamnei Genlis, care era un fin cunoscător, opinează că el „pictează în ulei, nu ca un mare talent, cum s-a spus, dar agreabil; el a găsit un secret al culorilor cu adevărat minunat, ceea ce face ca tablourile sale să fie extraordinare”. La Tour, Van Loo şi alţi pictori sunt de aceeaşi părere. Cunoştinţele lui surprind prin întinderea lor. Ministrul plenipotenţiar al împărătesei Maria Tereza, domnul de Cobenzl, mărturiseşte: „Am găsit în el pe omul cel mai straniu pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Are o cunoaştere profundă a tuturor artelor. E poet, muzician, scriitor, medic, fizician, chimist, mecanic, pictor; pe scurt, are o cultură generală cum n-am întâlnit la nici un om.”

     Dar el are mai mult decât atât. Invitată la o cină unde este şi Saint-Germain, bătrâna doamnă de Cergy îl ascultă cu cea mai mare atenţie, evocând numeroasele sale călătorii pe care le-a făcut prin Europa. Când ajung în salon, ea îl ia pe conte deoparte. „În urmă cu 50 de ani eram ambasadoare la Veneţia şi îmi amintesc că v-am văzut acolo cu acelaşi chip; puţin mai maturizat, poate, fiindcă aţi întinerit de atunci.” Contele nu neagă. Povestea circulă în întregul Paris. Cel în cauză ar fi în vârstă de câteva secole? Doamnei de Pompadour, intrigată, îi răspunde eschivându-se. În mod straniu, relatează Casanova, el nu se atinge de mâncărurile care i se oferă; pretextează că „viaţa sa depinde de hrana” pe care o consumă. Tot astfel, el oferă femeilor cosmetice despre care spune că împiedică îmbătrânirea. N-a descoperit el oare elixirul de viaţă lungă? Într-o zi, când Ludovic al XV-lea, al cărui intim a devenit, îi arată un diamant mare care prezintă - vai! - o mică imperfecţiune, Saint-Germain îl sfătuieşte să i-l încredinţeze. După câteva zile, i-l aduce absolut pur. Întâmplarea e pe buzele tuturor. Oare contele a ajuns să descopere secretele materiei?

     Saint-Germain e depăşit de propria lui legendă. Atrăgându-şi prietenia regelui foarte ataşat totuşi genealogiei, rangurilor de nobleţe şi provenienţelor ilustre, el provoacă gelozii. Imprudent, contele ar fi declarat că „l-a cunoscut pe David, a asistat la nunta din Cana, a vânat cu Charlemagne, a băut cu Luther”. Îşi aminteşte, înduioşat, de Sfânta Anna, o femeie atât de bună... Ea îi datorează canonizarea la Consiliul de la Niceea. Şi acest Iisus... Visător şi inconsecvent. Nu i-a spus el oare de atâtea ori că va termina prost? - în ciuda faptului că intervenise pe lângă soţia lui Pilat, de bunăvoinţa căreia se bucura.

     Puternicul duce de Choiseul îl plăteşte pe un farsor, un anume Gauve, sau Milord Gower, pentru talentul său de imitator, cu singurul scop de a-l discredita pe conte în saloane. Tactică periculoasă, căci păcăleala este repede descoperită şi, contrar aşteptărilor lui Choiseul, Saint-Germain nu iese din această încercare ridiculizat, ci avantajat, înconjurat de o aură misterioasă!...

     Doar acuzându-l de spionaj reuşeşte Choiseul să-şi atingă scopul. Aceasta s-a întâmplat în anul 1760. Contele e nevoit să-şi ia din nou toiagul său de călător. În anii următori, trecerea sa e semnalată în Saxonia, Italia, Anglia, Rusia şi în Prusia, căutând un puternic al vremii care să-l ajute să-şi poată continua studiile asupra... pigmenţilor şi a culorilor. În fine, în 1777, în vârstă de 86 de ani - dar pare abia de 60, datorită unor droguri pe care şi le pregăteşte singur şi, mai verosimil, datorită igienei sale de viaţă -, contele găseşte un post în Gattrop, la Baltică, pe lângă prinţul de Hessa, care îl admiră atât de mult, încât se declară discipolul său. În februarie 1784, pe 27, este doborât de un atac de paralizie. Astfel a murit omul care a intrigat secolul său, la 93 de ani.

     Astăzi se crede că el a fost copilul natural al reginei Spaniei, Maria-Anna de Neubourg, văduva lui Carol al II-lea, şi al contelui de Melgar. Iată ce ar explica educaţia, cultura şi averea sa. Dar oare a murit? Nimic mai puţin sigur. A fost întâlnit în timpul Congresului de la Viena, în 1815, apoi la Paris către sfârşitul domniei lui Ludovic-Filip. Este zărit în Tibet în 1905, în 1926 la Roma... El reapare, din când în când, până în zilele noastre. Visul de nemurire care obsedează dintotdeauna omenirea se pare că şi-a găsit în el întruchiparea.