Paracelsus
Paracelsus (Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim) (Etzel, Einsiedeln, în apropiere de Zurich, 1493 - Salzburg, 1541), medic şi filozof elveţian. Un om foarte scund (chiar şi pentru epoca sa), care nu măsura decât un metru cincizeci. Pe lângă aceasta, o constituţie mai degrabă plăpândă şi o infirmitate care îl privează de integritatea sa genitală ca urmare a unui accident survenit în prima copilărie.
După ce a făcut studii sub îndrumarea tatălui său, foarte bun cunoscător al ştiinţelor botanice, el se consacră studiului magiei la Wurzburg (Bavaria) pe lângă abatele Tritheme, care îl îndrumă spre laboratorul unui bogat alchimist, Fugger, care îl iniţiază în secretele sale. Merge în Germania, apoi în Italia, unde asistă la cursurile de la Şcoala medicală a Universităţii din Ferrara, unde devine, neîndoios, elevul lui Leonicenus. Acesta din urmă este un fervent discipol al neoplatonicianului Marcilio Ficino, cu ideile căruia Paracelsus se întâlneşte. Ceea ce nu-l împiedică să facă deliciul studiilor sale din tradiţiile şi riturile secrete, din maxime, din superstiţii şi din medicinile populare. Acest eclectism, care nu este lipsit de discernământ, îi va permite să ducă numeroase cure la bun sfârşit, fără preferinţe acordate dogmatismului. Parcurge astfel întreaga Europă, studiind, observând, îngrijind, predând. Frecventează mediile umaniste şi cele mai mari minţi ale epocii sale.
Numit la Universitatea din Basel în 1526, face din intrarea sa la catedră un manifest al spiritului nou. Se exprimă în germană, şi nu în latină, cum prevede tradiţia savantă. Îi atacă violent pe Galien şi pe Avicenna cărora le arde, public, operele cu ocazia sărbătorii Sfântului Ioan. Se manifestă la Paracelsus o nesupunere şi o rebeliune, fapt pentru care romanticii germani vor recunoaşte în el pe unul dintre precursorii lor.
În opera sa, pe cât de bogată pe atât de diversă, pe care mulţi tipografi-librari refuză sau nu îndrăznesc s-o publice în timpul vieţii, el se ocupă de medicină, filozofie, astronomie şi astrologie (Astronomia magna, 1537-1538). Ca om al Renaşterii, el zdruncină puternic rutina şi povara tradiţiilor scolastice. Găseşte bun tot ce nu poartă pecetea acestora, atât de mult viziunea despre lume a acestui om ieşit din comun este străbătută de forţe misterioase, de intuiţii anticipatoare (mai ales în diagnosticele pe care le pune). Îşi fundează teoriile medicale pe ideea alchimistă (spagiristă ar fi cuvântul potrivit) a corespondenţelor dintre diferitele părţi ale corpului omenesc (microcosmos) şi cele ale Universului în totalitatea sa (macrocosmos). Natura şi fenomenele ei nu se explică pentru el decât dacă considerăm omul drept centrul Universului. În a sa Opus paragranum face, de altfel, ca medicina să se întemeieze pe patru principii: filozofia, astrologia, alchimia şi virtus a fiinţei omeneşti, fără de care orice ştiinţă este vană şi inutilă.
Mai concret, îi datorăm fecundaţia in vitro mult anticipată (homunculul), prefigurarea a ceea ce va deveni, cu Hahnemann, homeopatia şi o multitudine de remedii eficace pe bază de sulf, de mercur şi de opiu. El a încercat chiar să prepare un elixir al tinereţii, care nu a avut însă rezultatul scontat.