Albert cel Mare

Albert cel Mare, cunoscut şi drept Albert Magnus, Albert Teutonicul, Albert Köln, Albert de Regensburg, Albert de Groot (1193, Lauingen, Suabia - 1280, Köln), dominican, teolog şi filolog german. Numele său uzual nu este un „nume de glorie”, ci simpla traducere a numelui său de familie (de Groot). Născut pe malurile Dunării şi provenind din ilustra familie Bollstädt, înaintea Sfântului Toma d'Aquino (1225-1274) care i-a fost discipol, el va rămâne, pentru totdeauna, campionul aristotelismului. Spirit universal, a frecventat, între altele, universităţile din Pavia, Padova, Bologna şi Köln. Albert, prin statura sa religioasă (a fost episcop de Regensburg) şi intelectuală, avea să reunească în jurul lui rumorile cele mai incredibile. În tinereţe, s-a spus, nu strălucea prin inteligenţă şi, numai în urma unei apariţii a Sfintei Fecioare, pentru care avea o mare devoţiune, ochii i s-au deschis şi a devenit unul dintre cei mai mari doctori ai vremii. Obosit de ani, el a revenit, s-ar părea, la mediocritatea sa nativă, ca şi cum Cerul ar fi vrut să arate că ştiinţa sa nu era decât un dar miraculos şi vremelnic. De altfel, nu a dat decât o operă creştină, iar lucrările de vrăjitorie (Micul şi Marele Albert), mult ulterioare, care îi poartă numele, îi sunt atribuite pe nedrept. „Toate aceste poveşti cu demoni pe care îi vedem dând târcoale prin aer şi de la care se obţin secretele lucrurilor, scrie el, sunt, cel mai adesea, absurdităţi şi înşelătorii.”

     Dacă nu a fost mag sau vrăjitor, sigur a fost alchimist, în ciuda discreţiei cu care îşi învăluia propriile practici. Nu recomandă el oare aceeaşi prudenţă confraţilor săi? „Alchimistul, spune el în a sa De alchimia, trebuie să fie tăcut şi discret. Nu trebuie să dezvăluie nimănui rezultatele operaţiilor sale. Va trăi în singurătate, departe de oameni. Casa sa trebuie să aibă două sau trei încăperi, în întregime consacrate lucrului. Va alege ora propice operaţiilor sale, altfel spus, va trebui să aştepte constelaţiile favorabile. Trebuie să fie răbdător şi perseverent. Va opera după regulile: trituraţie, sublimare, fixare, calcinare, solubilizare, distilare şi coagulare. Nu va folosi decât vase de sticlă sau oale lăcuite. Trebuie să fie destul de bogat pentru a suporta cheltuielile cerute de lucrările sale. Şi, în fine, va evita orice contact cu prinţii şi mai-marii acestei lumii.” Şi, mai departe, această revelaţie: „Am cunoscut savanţi bogaţi, abaţi, conducători, fizicieni şi neştiutori de carte care şi-au pierdut banii şi timpul în cercetarea acestei arte. Şi totuşi, acest exemplu nu m-a descurajat. Am lucrat fără răgaz, am călătorit din ţară în ţară întrebându-mă: dacă lucrul este, cum este el? Şi dacă el nu este, cum nu este el? În fine, am perseverat până când am ajuns să cunosc că transmutaţia metalelor în argint şi aur este posibilă.”

     Albert cel Mare (Albertus Magnus, în forma latină) a fost el un autor prolific? Nu ştim nimic despre aceasta, pentru că este greu să-i atribui multe cărţi. Sigur e că Liber octo capitulorum de lapide philosophorum este opera sa. Citim aici, în legătură cu Mercurul filozofilor, următorul text, explicit: „Argintul viu este rece şi umed: din el a scos Dumnezeu toate mineralele; el este şi aerian şi volatil în foc. [Albert înţelege prin aceasta că Mercurul conţine cele patru elemente.] Ţinând cont că rezistă la foc un anumit timp, el săvârşeşte o mare şi minunată operă şi el singur este un spirit viu şi în lumea întreagă nu există nimic altceva care să poată face asemenea lucruri [...]. El este apa eternă, apa vitală, laptele de fecioară, obârşia, alumenul, iar cel care bea din el nu va muri niciodată.

     Când este viu, el săvârşeşte anumite opere şi când este mort face altele, din cele mai mari. El este şarpele care îşi ajunge sieşi, care se impregnează el însuşi şi care dă naştere, într-o singură zi, şi veninul său tuturor metalelor. El scapă de foc, dar înţelepţii, prin arta lor, i-au permis să reziste la foc, hrănindu-l cu propriul său pământ până ce el suportă focul, şi atunci face el opere şi transmutări.”