Constantin Brancusi

Constantin Brâncuşi (1876, Peştişani - 1957, Paris).

 

"Cum e posibil ea un simplu ţăran român, din Hobiţa Gorjului, să revoluţioneze arta modernă şi să demoleze toate canoanele stabilite de marii artişti dinaintea lui? Mulţi critici de artă nu-şi explică nici astăzi... Se spune că "Adevărul e simplu, dar ajung la el numai cei care se hrănesc cu esenţe". Brâncuşi a ajuns la Adevăr şi ni l-a înfăţişat şi nouă, prin formele pure ale sculpturilor sale."                                                                    Ioana Plăviţu

 

     Brâncuşi s-a născut la 21 februarie 1876, într-o familie de ţărani, în satul Peştişani din comuna Hobiţa, judeţul Gorj. În 1887,  la  vârsta  de  11  ani, părăseşte casa părintească, îndemnat de dorul său de libertate, cu câteva haine şi fluierul  său  drept  avere.   Ajuns   la Craiova, îndeplineşte tot felul de îndeletniciri, iar în cele din urmă se stabileşte la un birtaş, muncind aproape fără răgaz, zilnic. Aici îi uimeşte pentru prima dată pe clienţii birtului cu măiestria sa în a da formă lemnului. În urma unei prinsori, construieşte pe ioc, în faţa tuturor, dintr-o bucată de scândură, o vioară care suna exact ca una construită în atelier.

Impresionat de miraculoasa vioară, un consilier judeţean îl ajută să urmeze Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova (între anii 1894-1898).

     Din 1898 până în 1902 urmează ca bursier cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, în cadrul căreia studiază sculptura. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt din aceşti ani: Laocoon, Generalul Davilla, Nud şi Ecorşeul. Ultima dintre acestea era o reprezentare a corpului uman fără piele, cu muşchii şi vasele de sânge sculptate până la cel mai mic detaliu. Era atât de perfectă, încât a fost răsplătită cu un premiu, iar copii ale Ecorşeului au fost făcute pentru studenţii Facultăţii de Medicină, fiind folosite şi astăzi pentru studiul anatomiei umane.

     Pentru că nu avea bani să călătorească cu trenul, se hotărăşte să plece la Paris pe jos. În 1938 Brâncuşi îşi amintea astfel despre acest voiaj unic: "Înaintam de-a lungul drumurilor de ţară, străbăteam păduri şi îmi cântam bucuria şi fericirea. Prin sate mi se oferea să beau şi să mănânc, ţăranii mă primeau cu braţele deschise, îmi dădeau merinde, îmi urau drum bun. îşi dădeau bine seama că sunt unul dintre ai lor. Câteodată mă opream prin   lunci,  unde   vacile păşteau în tihnă, iar eu fluieram cântece vechi din ţara mea..." Din loc în loc se angaja pentru câte o lucrare, banii câştigaţi ajutându-l să-şi continue drumul şi să viziteze vestitele muzee ale Vienei şi Munchenului. "În orice impas, intervenea întotdeauna ceva neaşteptat, care mă salva. Mi-era foame: găseam la marginea unui drum o pâine cu cartofi. N-aveam unde dormi pe vreme rea: am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. (...)Tot drumul acesta, prin Bavaria, Elveţia şi Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cântând, eram foarte fericit. Oamenii nu-şi dau seama de bucuria de a trăi pentru că nu ştiu să privească minunile naturii. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla..."

     La întrebarea - pusă în 1938, când avea 62 de ani - dacă suferinţele îndurate atunci nu l-au dus la revoltă, Brâncuşi a răspuns: "Suferinţele întăresc pe om şi sunt mai necesare decât orice plăceri pentru formarea unui caracter. Şi apoi eu găsesc întotdeauna că fiecare e singur de vină de tot ceea ce i se întâmplă... De altfel, ceea ce m-a susţinut în tot drumul pe care l-am străbătut - de când am plecat de acasă, din satul meu din Gorj - a fost sentimentul acesta al propriei răspunderi în faţa oricărei fapte şi al bucuriei depline în faţa oricărui lucru. În sufletul meu nu a fost loc nici pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru bucuria pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Cred că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă."

     În această călătorie primeşte de la un elveţian o carte despre marele iluminat tibetan Milarepa, ce devine cartea sa de căpătâi, în care-şi află confirmarea propriei sale căi: aspiraţia către sublimarea şi iluminarea materiei, năzuinţa către puritate şi absolut.

     Între 1904 şi 1906 se stabileşte la Paris, unde frecventează atelierul de sculptură al lui Antonia Mercie la Academie de Beaux-Arts. Participă pentru prima oară la o expoziţie, la cel de-al 16-lea Salon de la Societe nationale de Beaux Arts cu lucrarea Portretul unui patron de restaurant. În lucrările din această perioadă se resimte influenţa marelui sculptor francez Rodin. 

     În 1907, la cel de-al 17-lea Salon de la Societe nationale de Beaux Arts, Brâncuşi expune patru lucrări. Rodin, pe atunci vicepreşedinte la Societe nationale de Beaux Arts, a fost interesat de operele tânărului sculptor român. El l-a sfătuit să nu lucreze prea repede şi să nu expună prea mult. Cu prilejul unei vizite la atelierul lui Rodin de la Meudon, Brâncuşi refuză oferta maestrului care-i propune să lucreze la el, spunând că "nimic nu poate creşte Ia umbra marilor arbori". Tot în acest an participă la Salon d'au-tomne şi creează Rugăciunea.

     Ca urmare a unei comenzi, realizează în 1908 Sărutul, monument funerar în cimitirul  Montparnasse.   Acesta   este primul pas important spre claritate şi simplitate, spre o reducere a formei la esenţă. Odată cu realizarea lucrărilor Figură arhaică, Cuminţenia pământului, Cap de fată, Cap de femeie şi Sărutul, Brâncuşi se eliberează total de sub influenţa lui Rodin.

     În 1912, la Salon des Independants, Brâncuşi figurează cu trei sculpturi: Muza adormită, Prometeu şi Sărutul. El recurge acum aproape exclusiv la cioplirea directă a pietrei. Sculptează  Pasărea Măiastră şi  face primul studiu în creion pentru Domnişoara Pogany. Trimite (în 1913) cinci lucrări la Armory Show, la New York, prima mare expoziţie de artă modernă din America. În revista "The Nation", criticul Roger Fry scrie în legătură cu sculpturile lui Brâncuşi: "Cele trei capete ale lui sunt cele mai importante lucrări de sculptură de la Albert Hall...". Sculptează apoi Fântâna lui Narcis şi începe Domnişoara Pogany, ale cărei variante se succed până în 1931. Pentru Brâncuşi, a sculpta nu înseamnă pur şi simplu a lucra, ci a crea, în deplină meditaţie şi concentrare, în linişte şi detaşare, într-o deplină comuniune cu Natura: "Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele sale..."

     Alfred Stieglitz, pionier al artei  moderne,  organizează în 1914, în a sa Gallery 291 (de pe Fifth Avenue din New York) prima expoziţie personală a lui Brâncuşi cu opt dintre lucrările sale. Între anii 1914 - 1918, creează câteva dintre cele mai importante sculpturi în lemn: Fiul risipitor,  Vrăjitoarea, Cariatida, Himera,  Portret, Adam şi prima versiune a Coloanei fără sfârşit.

 

În 1920, la Salon des Independants, sculptura intitulată Prinţesa X, considerată "obscenă şi phalică", este scoasă provizoriu din expoziţie înaintea vizitei Preşedintelui Republicii. Între 1922 şi 1924 creează lucrările Tors de băiat, Tors de fată, Căpetenia, Leda, Socrate, Cocoşul, Negresa  albă,  Începutul  lumii (sculptură pentru orbi).

     Brummer Gallery din New York organizează prima expoziţie de ansamblu a lui Brâncuşi în 1924, cu 37 de sculpturi, 5 socluri, un tablou şi 27  desene.  Catalogul  expoziţiei cuprinde aforismele sculptorului precum şi 33 de reproduceri, cele mai multe chiar după fotografii realizate de Brâncuşi.  Autorităţile  vamale pretind că sculptorul a vrut să introducă în Statele Unite, prin contrabandă, metal, declarându-l operă de artă. într-un proces senzaţional, a cărui sentinţă se va da abia în 1928. Brâncuşi a reuşit, cu ajutorul colecţionarilor şi al criticilor de artă, să demonstreze că metalul importat (Pasărea de aur) era o operă de artă.

     În 1933, Maharajahul din Indor cumpără din atelierul lui Brâncuşi trei Păsări şi îi comandă construirea unui Templu al Eliberării. Din 1933 până în 1937  Brâncuşi   lucrează  la   macheta Templului.

     La iniţiativa şi cu sprijinul lui Tătărăscu, execută în grădina publică din Târgu-Jiu Coloana fără sfârşit, înaltă de 30 metri, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii, în anul 1937. Puţini ştiu acum că ansamblul de la Târgu-Jiu era destinat cinstirii memoriei eroilor gorjeni. Dar Brâncuşi a preluat tema şi a dus-o de la lumesc la transcendent: "Această coloană nu este un obelisc pe care să fie înscrise faptele războinice ale cuiva. Aici e o gândire profundă..."; "Această sculptură va aparţine tuturor timpurilor, din pricină că am despuiat forma esenţială de toate trăsăturile care ar putea să vă povestească de vreo anumită epocă sau de vreo perioadă de ani."

     La sfârşitul toamnei se îmbarcă pe vasul Conte de Savoia pentru Bombay şi de acolo călătoreşte către Indor, pentru a realiza proiectul comandat de maharajah. Îmbolnăvirea gravă a suveranului, conjugată cu o criză economică si politică a ţării, împiedică executarea proiectului.

     În 1938, în primele zile ale lui ianuarie, ia drumul reîntoarcerii, trecând prin Egipt. Participă cu două lucrări la International Surrealist Exhibition, la Londra.

     Până în 1944, creează lucrările Ţestoasa, Foca, Ţestoasa zburătoare. În expoziţia 20th Century Art from the Louise and Walter Arensberg Collection la Art Instirue din Chicago, Brâncuşi este reprezentat prin 19 opere fundamentale.

     Între 1952 şi 1956 lucrările lui participa intensiv la numeroase  expoziţii, în America şi pe continent.

     La 16 martie 1957 sculptorul moare în atelierul său din Impasse Ronsirt 11, la Paris. La 19 martie, după slujba funerară celebrată la Biserica română din Paris, este îngropat în cimitirul Montparnasse.

     "Ei bine, eu îl voi aştepta, oricum, pe bunul Dumnezeu la mine, în atelierul meu", spusese el când, bolnav fiind, a refuzat internarea în spital.