Rudolf Steiner
Rudolf Steiner (1861, Kraljevic, Austro-Ungaria - 1925, Elveţia), gânditor austriac. Celebru în lume, Steiner este puţin cunoscut în Franţa, unde are, totuşi, discipoli.
Sincretism deconcertant: antropozofia aliază ocultismul cel mai radical vizionar cu logica ştiinţifică cea mai riguroasă. Pe de o parte, Rudolf Steiner se apropie de invizibil: „Ocultismul nu este expunerea de doctrine şi de idei pe care trebuie să le dovedim: este simpla povestire a unor experienţe făcute într-o altă lume decât cea pe care ochii noştri pot să o vadă şi mâinile noastre să o atingă”. Şi pe de altă parte: „Trebuie să evităm orice vagabondare a imaginaţiei [...], să fugim de presentimentele indistincte, de inspiraţiile confuze şi de toate impulsurile de acest gen.” Aceasta îi permite lui Steiner să descrie Atlantida, încarnarea Marii Fiinţe Solare (Dumnezeu) în Hristos, activitatea ierarhiilor celeste sau mecanismul reîncarnării şi, în acelaşi timp, să studieze pedagogia copiilor alienaţi, compoziţia cometelor, chimia îngrăşămintelor sau remediul împotriva cancerului. „Cetăţean al celor două lumi, omul poate astfel să dobândească ştiinţa prin care le leagă pe amândouă într-o unitate indisolubilă.”
La vârsta de 7 ani, Steiner presimte deja că în spatele lucrurilor materiale se ascund entităţi spirituale. Dar această intuiţie se va concretiza mult mai târziu în viaţa sa, ca şi cum ea ar fi avut nevoie de un ocol. În ciuda unor greutăţi de început, el face studii strălucite, astfel că, la vârsta de 23 de ani, el iese din Şcoala Politehnică din Viena cu un doctorat în filozofie şi cu diplome în chimie, fizică, biologie. Descoperă apoi operele lui Jean-Paul, ale lui Schopenhauer şi, mai ales, ale lui Goethe, cu care simte că are afinităţi şi pe care le comentează.
Abia în 1902, adică la vârsta de 41 de ani, se declară adept al teozofiei, dar gândirea doamnei Blavatsky precum şi aceea a lui Annie Besant sunt prea orientalizante şi prea confuze pentru a-l satisface. Steiner ajunge să rupă cu această mişcare şi să întemeieze oficial antropozofia în 1913. Cuvântul nu este nou. Îl întâlnim pentru prima oară la scriitorul secolului al XVI-lea Thomas Maugham, dar se pare că Steiner l-a găsit la Fichte. Ca un omagiu adus lui Goethe, el numeşte Goetheanum clădirea în întregime din lemn, fără cuie, asamblată cu ajutorul unor cepuri, pe care o construieşte cu primii săi discipoli la Dornach, în Elveţia, în 1914. Va fi arhitectul, mâna de lucru, decoratorul şi animatorul stabilimentului până în 1922, când acesta va arde. Cu toate acestea, anul următor va fi fondată Societatea antropozofică universală. După moartea lui Steiner, în 1925, se va construi un al doilea Goetheanum, din beton, după macheta concepută de el.
Care este itinerarul spiritual al lui Steiner? După Eduard Schure, la vârsta de 18 ani, întâlneşte mai întâi un modest colecţionar de plante, care îl pune în legătură cu un maestru necunoscut, la fel de modest. Acesta din urmă îl sfătuieşte să dobândească o cunoaştere aprofundată a ştiinţei şi a mentalităţii materialiste, îl învaţă să vadă dincolo de timpul şi spaţiul pe care le cunoaştem un alt spaţiu şi un alt timp, chiar în anul - tulburătoare coincidenţă - naşterii lui Einstein. Totuşi, concepţia lui Steiner despre lume e mai puţin o consecinţă a acestei rapide iniţieri şi mai mult rodul propriilor lui viziuni care vor dura vreo 20 de ani. Dacă el ia din teozofie unele noţiuni despre fiinţa umană, este pentru a le rafina şi a le desăvârşi. Discerne în om, de la corpul fizic la Atma, şapte niveluri care interacţionează într-un mod dialectic. Departe de a fi doar un gânditor speculativ, Steiner, de altfel, nu se teme de metoda experimentală. „Experienţa cea mai cunoscută şi cea mai uluitoare, va spune Eric Schlumberger, este aceasta: patru boabe de grâu sterilizate au fost ascunse printre alte câteva vii împrăştiate pe o suprafaţă de mai mulţi metri pătraţi. După teoria steineriană, aceste patru boabe sterilizate nu mai posedau «corpul eteric» al fiinţelor vii pe care Steiner afirma că îl vede şi pe care l-a şi descris.” Experienţa a fost concludentă: Steiner „a zărit cele patru boabe de grâu sterilizate şi le-a luat din grămadă”. El vede în om o fiinţă în perpetuă devenire. Dar o proastă folosire a ocultismului a provocat o regresiune, care afectează armonia dintre om şi Univers: „I se părea, scrie Steiner despre omul de dinainte de cădere, că forţele Cosmosului curgeau în el, că viaţa palpită în fiinţa sa. El se simţea ca şi îmbătat de ritmurile universale în care se amesteca ritmul propriei sale existenţe.” Omul poate, totuşi, să-şi recucerească puterile pierdute. Şi o va face, în primul rând, prin meditaţie. Nu va trebui să se concentreze asupra „unei imagini, ci asupra forţei creatoare de imagini, şi să mediteze exclusiv asupra propriei sale munci de elaborare interioară”.
