Serafim de Sarov

 

Serafim de Sarov (1759, Kursk - ). Serafim din Sarov s-a născut la 19 iulie 1759 în oraşul Kursk, într-o familie de negustori bogaţi, oameni cu o mare dragoste pentru Dumnezeu. Încă din copilărie, miraculosul îşi va face apariţia în viaţa lui Serafim. La şapte ani, când s-a dus împreuna cu mama lui să vadă o biserică ce era în construcţie, copilul a căzut de pe înălţimea schelei care înconjura clopotniţa, dar s-a ridicat nevătămat spre uimirea tuturor celor de faţă, care au văzut în aceasta un semn divin. La zece ani, ţintuit la pat de o boală grea, este la un pas de moarte. Vindecarea survine în momentul vederii icoanei Maicii Domnului, “împărăteasa eternă a inimii sale”, cea care va veghea şi-l va îndruma întreaga viaţă pe bunul şi umilul ei slujitor, Serafim din Sarov.
     În ceea ce priveşte caracterul tinărului Prohor, căci acesta îi era numele de naştere, îi plăcea să citească cărţi sfinte, însă cel mai mult îşi dorea clipele de singurătate, Înclinaţia către o viaţă monastică a devenit tot mai evidentă pe măsura trecerii timpului. La şaptesprezece ani porneşte cu binecuvântarea mamei sale către mănăstirea Sarovului. Intrat în mănăstire, îşi îndeplineşte cu multă ascultare îndatoririle şi citeşte cu mare atenţie Evanghelia, Epistolele Apostolilor, Psaltirea şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Este foarte îndrăgit în mănăstire, căci pe lângă aspiraţia deosebită pe care o manifestă, se citea în ţinuta sa ceva feciorelnic, sănătos şi puternic şi pe chipul său radia veselia şi buna dispoziţie. "Ce vesel eram atunci!", îi povestea el mai târziu unei maici. "Veselia nu este un păcat, ci ea alungă oboseala, căci din oboseală vine deznădejdea, care-i mai rea ca toate", spunea Serafim.
     Însă sufletul său iubitor de Dumnezeu rîvnea izolarea desăvârşită în pustie, unde nimic nu te tulbură şi nu te împiedică a te adânci în rugăciune şi în contemplarea lui Dumnezeu. Astfel, luând binecuvântarea de la stareţ, a început să se retragă în timpul liber în pădure. Asprimea vieţii lui Prohor atrăgea atenţia fraţilor din mănăstire, mulţi mirându-se de tăria voinţei sale. În pustie, el practica neîncetat rugăciunea inimii: « Doamne lisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.».
     În timpul unei boli grele, care a durat timp de trei ani, el a refuzat tratamentul propus de către fraţi, încredinţându-se pe sine în grija lui Dumnezeu. Astfel, în momentul critic al bolii, însăşi Fecioara Maria a venit să-l salveze, aşa cum în copilărie, prin icoana sa, i-a adus tămăduirea. Iată ce povestea Serafim despre viziunea ce i s-a arătat odată cu vindecarea sa: "Prea Sfânta Fecioară Maria mi-a pus mâna dreaptă pe cap, iar în mâna stângă ţinea sceptrul cu care l-a atins pe sărmanul Serafim. Aşa l-a salvat împărăteasa Cerului pe sărmanul Serafim". O cicatrice profundă rămasă la şoldul drept mărturisea minunea.
     La douăzeci şi opt de ani este primit în obştea Sihăstriei, fiind botezat cu numele de Serafim, care în ebraică înseamnă înflăcărat. Un an mai târziu a fost sfinţit diacon. Din acea zi, şase ani a slujit aproape fără întrerupere. Uneori, în timpul slujbelor bisericeşti vedea, după cum mărturisea mai târziu, pe sfinţii îngeri slujind şi cântând. Într-o zi, în timpul unei liturghii, după ce a binecuvântat asistenţa şi a rostit "şi-n vecii vecilor", în loc de a se retrage aşa cum cerea rânduiala slujbei, părintele Serafim a rămas ţintuit pe loc, nemişcat, cu totul absent. Înţelegând că s-a petrecut ceva neobişnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de braţ şi l-au dus în spatele iconostasului. Serafim a rămas nemişcat trei ore. Revenindu-şi, i-a explicat duhovnicului: "M-a copleşit o lumină orbitoare asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii către această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru lisus Hristos în slava sa, având înfăţişarea unui fiu al omului, înconjurat de oştile cereşti: îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Cât despre mine, am primit o binecuvântare specială".
     Hirotonisit ieromonah, el simţea aceeaşi atracţie dintotdeauna spre marea singurătate a adevăratului pustnic. La treizeci şi cinci de ani părăseşte mănăstirea pentru a se aşeza într-o chilie modestă de lemn din pădurea învecinată, luînd cu el doar o traistă în care ţinea Evanghelia. Aici în pădure îşi rânduieşte Serafim viaţa aspră de privaţiuni, vizitat doar de păsările şi animalele ce îi înconjurau adesea chilia, dornice de a zări chipul drag al îngrijitorului lor. Serafim le hrănea cu mare dragoste, îmblânzind firea lor sălbatică, şi dintre toate acestea un urs mare se bucura în special de iubirea sfântului.
     Dar sensul ascetismului practicat de Serafim nu era acela de a părăsi lumea, ci de a se reîntoarce în sine. Timp de o mie de zile şi o mie de nopţi, Serafim s-a rugat pe o piatră mare de granit, părăsind-o doar pentru a se hrăni. Întrebat cum a reuşit aceasta, el a răspuns că nu ar fi putut să se roage astfel nici o clipă dacă Dumnezeu nu l-ar fi ajutat.
     Viaţa aspră din timpul izolărilor în singurătate a biruit-o cu puterea rugăciunii. Se afirmă că el a atins acea stare de îndumnezeire pe care puţini sihaştri au atins-o în întreaga istorie a Bisericii creştine. În timpul rugăciunii, concentrarea sa devenea atât de intensă încât intra în extaz, rămânând astfel ore în şir în faţa icoanelor. Întrebat dacă omul poate să-l vadă pe Dumnezeu, el a răspuns: "Să nu vorbim despre lucrurile pe care nu le cunoaştem, spune Sfântul Simion, ci de ceea ce ne este cunoscut să dăm mărturie. Dumnezeu este Lumină şi cei pe care îi face vrednici să-l vadă, îl văd ca Lumină; cei care L-au primit, L-au primit ca Lumină. Căci Lumina Slavei Sale merge înaintea Feţei Sale şi este cu neputinţă ca el să apară altfel decât ca Lumină".
     După zece ani de experienţă luminată în singurătate, Serafim revine în lume pentru a începe misiunea sa divină de îndrumare spirituală a oamenilor pe calea mântuirii. Avea şaizeci de ani când a fost numit stareţ, încărcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeieşti. Numele său se răspândeşte cu repeziciune în întreaga Rusie şi astfel mii de pelerini încep să-l viziteze, căutând sfatul înţelept al sfântului. Pe mulţi îi întâmpina cu salutul "Bună ziua, bucuria mea!", însă uneori spunea: "Ce nenorocire văd eu că vine la mine! Ce nenorocire!", Zărind pe cineva din mulţime, şi înainte ca cel îndurerat să izbutească a spune ceva, sfântul repeta: "Ştiu, ştiu" şi îl îmbrăţişa.
     Puterea înţelegerii sale infailibile pătrundea pînă în adâncul inimii celor ce-l vizitau, care primeau răspunsul înainte de a-i mărturisi suferinţa. Toţi plecau cu o mare bucurie şi uşurare sufletească după întrevederea cu sfântul Serafim.
     Pe mulţi sfântul îi vindeca prin puterile sale spirituale. Părintele Serafim se înălţa în văzduh când se ruga pentru cei bolnavi. El sesiza fiinţele planurilor subtile, prezicea viitorul, întreţinea legături telepatice cu pustnicii, răspundea la scrisori pe care niciodată nu le deschidea. Cunoştea de asemenea şi ceasul morţii sale şi se pregătea pentru marea trecere. "Viaţa mea se scurtează. Timpul meu este mort în toate, dar duhul meu e ca şi cum s-ar fi născut ieri", spunea el. Încă o dată sfântul va avea viziunea Fecioarei Maria, care a fost o prevestire a fericitului său sfârşit: "În curând, alesule al Meu, vei fi cu noi".
     Într-o dimineaţă, în jurul orei şase, părintele Serafim a fost găsit în chilia sa în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu capul descoperit şi cu Evanghelia, pe care obişnuia s-o citească, în faţa lui. Îşi avea mîinile încrucişate pe piept, iar faţa lui era liniştită şi senină. Dormea? încetişor, fraţii au vrut să-l trezească. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. În genunchi, în faţa împărătesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.
     "Nu avem voie sa fim trişti!", ne adresează Serafim îndemnul său de a urma calea bucuriei, semn al unei inimi care trăieşte în intimitatea lui Dumnezeu. Această bucurie năvalnică a inimii i-a îndreptat viaţa lui Serafim către o aspiraţie fierbinte şi un dor copleşitor pentru Dumnezeu, o viaţă de rugăciune neîncetată care în final a făcut ca omul să devină rugăciune.
     Scopul vieţii creştine este dobândirea în fiinţă a Duhului Sfânt: acesta este mesajul principal al învăţăturii lui Serafim din Sarov. Pentru aceasta se afirmă că viaţa activă ne pregăteşte prin post, asceză, purificare, rugăciune. Între toate acestea, calea regală de dobândire a harului este rugăciunea. Ea porneşte de la nivelul exterior al cuvântului rostit pentru ca în final şi acesta să se topească în cerul infinit al tăcerii. Cea mai înaltă formă de rugăciune esle tăcerea. Aceasta nu este o încremenire a minţii în gol, ci este sursa sau izvorul potenţial al tuturor gândurilor şi energiilor, identic cu esenţa non-perceptibilă în Care universul îşi revarsă formele. A asculta tăcerea înseamnă a simţi prezenta de taină a lui Dumnezeu în adâncul inimii tale. Astfel te vei putea întoarce în tine însuţi, în sălaşul păcii şi nemuririi. Să urmăm deci îndemnul sfântului Serafim din Sarov: "Dobândeşte pacea înlăuntrul tău şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău".
 
"Înainte de toate, trebuie să credem în Dumnezeu. Credinţa, după Sf. Antioh, este începutul unirii noastre cu Dumnezeu... Credinţa fără faptă este moartă. Faptele credinţei sunt: dragostea, pacea, îndelungata răbdare, milostenia, smerenia. Dacă omul îşi părăseşte propriile treburi pentru dragostea de Dumnezeu şi pentru a face fapte bune, ştiind că Dumnezeu nu-l va lăsa singur, speranţa lui este înţeleaptă şi adevărată. Dar dacă omul se ocupă numai de propriile treburi şi se întoarce la Dumnezeu numai când l-a ajuns necazul, o astfel de nădejde este deşartă. Adevărata aspiraţie se îndreaptă, înainte de toate, către împărăţia lui Dumnezeu, cu convingerea că tot ce este necesar aici, pe Pământ, ne va fi dat prin mila lui Dumnezeu. Inima nu poate avea adevărata pace decât prin trăirea profundă a acestei aspiraţii."
     Serafim de Sarov

Copyright © 2017 Anticariat Esoteric. Powered by Zen Cart