Jiddu Krishnamurti

 

Jiddu Krishnamurti (1895, Mandapalle - 1986). Povestea lui Jiddu Krishnamurti relatează una din cele mai cutremurătoare existenţe din secolul XX. S-a născut în India, în oraşul Mandapalle din districtul Madras, la 11 mai 1895, fiind al optulea copil al unui brahman sărac, Jiddu Naraniah. Mama lui Krishnamurti a murit când el era foarte mic, iar tatăl său s-a mutat cu familia la Adyar, lângă Madras, pentru a fi aproape de cartierul general al Societăţii Teosofice, al cărei membru era. Una dintre convingerile societăţii era că, periodic, un suflet evoluat se încarnează într-o formă umană si apoi întemeiază o nouă religie, care va revela un anumit aspect al Adevărului, aspect necesar acelei perioade. În 1909, ei au ajuns la concluzia că era necesară manifestarea unei încarnări divine şi erau convinşi că aceasta era pe punctul de a se produce.
     După mutarea la Adyar, micul Krishnamurti şi fratele lui, Nityananda, hoinăreau adesea pe plajă si, într-o zi, au fost văzuţi de bibliotecarul Societăţii Teosofice, C. W. Leadbeater, un renumit clarvăzător. Când i-a văzut pe cei doi fraţi, impresionat de aurele lor, a cerut permisiunea să îi ia la cartierul general al societăţii şi să se ocupe personal de educaţia lor. Tatăl copiilor a fost de acord.
     Au început să se facă investigaţii asupra vieţilor anterioare ale celor doi copii iar rezultatele au fost publicate în revista The Theosophist. Astfel, s-a născut speranţa că micul Krishnamurti ar fi noul Mesia şi, în 1911, Annie Besant, preşedinta Societăţii Teosofice, a fondat o organizaţie (numită Ordinul Steaua Estului) al cărei conducător a fost desemnat Krishnamurti. Deşi în perioada aceea ea adoptase cei doi băieţi, tatăl lor i-a cerut înapoi, pe motiv că educaţia pe care o primeau era împotriva tradiţiei castei lor. Doamna Besant i-a dus pe băieţi în Anglia şi a reuşit să câştige procesul şi să-i păstreze.
     Din acea perioadă, Krishnamurti a început să fie format pentru rolul său de învăţător al Lumii. Doamna Besant şi Leadbeater afirmau că primesc telepatic instrucţiuni de la anumiţi "Maeştri" din lumile subtile, consideraţi reprezentanţi ai unei Ierarhii Oculte guvernatoare a lumii, care le transmiteau cum să-i educe pe băieti, până la cele mai mici amănunte, cum ar fi regimul lor alimentar.
     Mult mai chinuitoare, însă, decât restricţiile alimentare sau comportamentale era întreaga atmosferă de veneraţie şi adulaţie cu care Krishnamurti era înconjurat si care genera pretenţii anormale de la un adolescent cum era el. El trebuia să fie, în perspectiva teosofilor, o fiinţă cu puteri supranaturale. Se credea că noaptea el realiza călătorii conştiente în planul astral, că putea magnetiza obiecte în mod benefic, că a primit mari iniţieri oculte.
     Stimulat de aşteptările adepţilor săi, Krishnamurti a ajuns să-şi accepte rolul pentru un timp şi chiar să vorbească la persoana întâi ca şi cum ar fi fost Maitreya (suveranul Ierarhiei Oculte). Dar apoi îndoiala şi luciditatea prevestitoare ale adevăratului Krishnamurti au început să se dezvolte, astfel că ulterior el a declarat că punea la îndoială o mare parte din mesajele psihice recepţionate de la Maeştri de unii dintre teosofii de frunte. Unul dintre aceştia, Wedgewood, a ripostat imediat declarând că Krishnamurti era utilizat ca vehicul de un practicant al magiei negre. foarte puternic. Oamenii au început să adopte diverse atitudini şi furtuna s-a dezlănţuit cu putere, proporţional cu îndoielile lui Krishnamurti.
     Acest episod "mesianic" din viaţa lui a luat sfârşit în 1929 (la 34 de ani), când Krishnamurti a desfiinţat Ordinul Steaua Estului, organizaţia ce fusese construită în jurul rolului său de Mesia. Prin această acţiune el a renunţat la proprietăţile şi averile pe care adepţii lui i le dăruiseră. În schimb, al a optat pentru o integritate austeră, o cale aspră şi singuratică pe care a conturat-o în discursul care a încheiat viaţa lui ca pseudo-Mesia:
 
     "Eu susţin că Adevărul este un tărâm fără poteci şi că nu-l poţi cunoaşte cu adevărat pe nici o cale bătătorită. Eu nu îmi doresc adepţi. Spun asta foarte sincer... Dacă doar cinci oameni mă ascultă şi au feţele întoarse spre eternitate, este suficient. Ce folos că te ascultă mii de oameni care nu înţeleg, care sunt cu totul închistaţi în dogme, care nu acceptă noul, ci mai degrabă încearcă să adapteze noul la vechile lor prejudecăţi?
     Deoarece sunt liber, necondiţionat, integru, nu sunt doar o fărâmă, ceva relativ, ci chiar întregul Adevăr care este etern; îmi doresc ca cei care se străduiesc să mă înţeleagă să fie liberi, să nu mă urmeze orbeşte, să nu facă din spusele mele o religie, o sectă. Ei ar trebui mai degrabă să se elibereze de orice teamă - de teama aderării la o religie, de teama de moarte, de teama de viata însăşi.
     Timp de optsprezece ani v-aţi pregătit pentru un învăţător al Lumii care să vă transforme existenţele şi să le îmbogăţească sensul; dar totul nu a dus decât la o nouă idolatrie şi la substituirea vechii religii cu una nouă.
     Cu aceasta, eu nu urmăresc nici să creez noi colivii, nici podoabe noi pentru coliviile existente. Singura mea preocupare este eliberarea omului."
 
     Începând de atunci, Krishnamurti a rămas singur şi era posibil să fie dat uitării. Faptul că acest lucru nu s-a petrecut, ci, mai mult, el a devenit învăţătorul mult mai multor fiinţe decât cuprindea Societatea Teosofică, sugerează că doamna Besant şi C. W. Leadbeater nu s-au înşelat atunci când au văzut în tânărul Krishnamurti un potenţial spiritual remarcabil.
     Din acel moment şi până la moartea sa, în februarie 1986 (la 91 de ani), el a călătorit din tară în ţară ca un învăţător solitar, explicând natura divină a omului tuturor celor care doreau să-l asculte.
     Deşi a continuat să se opună formării oricărei organizaţii în jurul lui, oamenii au înfiinţat, mai ales după moartea sa, numeroase fundaţii care-i poartă numele în diferite ţări (de la ţările Americii Latine şi până în Japonia) şi care au ca scop propagarea învăţăturilor sale.
     Krishnamurti nu a avut nici o religie şi nici o filosofic prestabilită, deoarece speranţa lui era de a elibera omul de toate sistemele - de dogmele şi de opiniile relative ca şi de teologia rigidă si de religia organizată. El vedea omul unit în minte şi trup şi eliberat de înlănţuirea şi tirania ego-ului acaparator. Mesajul lui este foarte clar formulat, dar este un mesaj pe care se pare că foarte mulţi oameni nu îl înţeleg.
     Krishnamurti vorbeşte despre problemele care sunt comune tuturor oamenilor - suferinţa, violenţa, frica, iubirea şi trecerea timpului. El vede mulţi oameni captivaţi de mireasma unor false valori şi recomandă ca ei să renunţe la ideile lor greşite despre ei înşişi - idei bazate pe condiţionările lor anterioare. Omul nu poate învăţa nimic, spune el, până când nu încetează să mai compare prezentul cu trecutul, pentru că prezentul este întotdeauna nou şi trebuie să fie experimentat cu o minte liberă de toate gândurile şi ideile trecute.
     Krishnamurti consideră că sentimentul eu-lui egotic şi efemer se bazează pe' convingeri false. Când acest sentiment este abandonat, conştientizarea a ceea ce este aici şi acum devine plenară şi nu mai este divizată şi deformată de opţiunile ego-ului.
     A spune de exemplu că "eu sunt conştient" înseamnă a separa în mod inutil subiectul de obiectul experienţei. Mintea este condiţionată să creadă în "eu", spune Krishnamurti, dar în clipa în care se poate debarasa de condiţionare (de modul în care a fost învăţată să gândească) sentimentul de "eu" se schimbă si devine una cu existenţa, nu mai este separată de ea.
     Cheia pentru a înţelege ideea de "eu" a lui Krishnamurti este să îţi aminteşti că pentru el "eu-l" este o senzaţie inutilă şi falsă care conduce la divizare şi suferinţă. Această temă a minţii liberă de gânduri domină învăţătura lui Krishnamurti. Asemenea lui Ramana Maharishi, care îi ruga în permanenţă pe cei care veneau la el să privească în interior şi să descopere cine sunt ei cu adevărat - pentru a descoperi "eu-l" pur care diferă de "eu sunt aceasta" sau "eu sunt cealaltă" - Krishnamurti le spune elevilor lui să devină conştienţi de condiţionările lor, de obiceiurile care le încătuşează minţile şi de ataşamentele care îi leagă de corpurile lor şi le dau o senzaţie de existenţă separată, distinctă.
     Sfaturile lui Krishnamurti au avut ecou în minţile multor occidentali. Dar mai există şi anumite persoane care consideră că el nu propune o metodă reală în afară de cea a conştientizării pentru a ajuta mintea să devină liniştită şi trează.
     Educaţia a fost una dintre preocupările de bază ale lui Krishnamurti. El a fondat şcoli pentru tineri în mai multe ţări, dar a petrecut puţin timp acolo, împârţindu-şi cea mai mare parte a timpului între America, Elveţia şi India. Considera şcolile drept locuri "unde elevii şi profesorii pot să înflorească interior".
     Pentru că "acesta este scopul şcolilor, nu doar să transforme fiinţele umane în instrumente mecanice, tehnologice, ci pentru a le ajuta să se dezvolte ca fiinţe umane integre, lipsite de teamă şi de confuzie." În viziunea sa, lăcaşurile de învăţământ trebuiau să fie "adevărate centre pentru înţelegerea profundă a vieţii".
     În pofida dezaprobării sale faţă de cuvântul scris, sub semnătura lui au apărut cel puţin 20 de cărţi.
     Modul său de a se adresa s-a schimbat foarte puţin de-a lungul anilor. El a respins orice formă de ceremonie, chiar şi ideea unui asistent care să îl ajute să trieze întrebările care se repetau în cadrul conferinţelor. Urca pe scena singur, un omuleţ subţire, cu o faţă de o frumuseţe austeră, şi se aşeza pe un scaun de lemn obişnuit. Vorbea fără preaambuluri şi fără notiţe. Dar exista adesea o notă de nerăbdare atunci când răspundea la întrebări, iar uneori dădea replici ferme care puteau părea severe.
     Krishnamurti revine mereu la aceeaşi idee, că trebuie să "murim" pentru a transcende condiţionările noastre, să "murim" în ceea ce priveşte trecutul cunoscut, să ne detaşăm de emoţiile noastre, pentru a deveni total conştienţi de prezentul care este un permanent mister.

Copyright © 2017 Anticariat Esoteric. Powered by Zen Cart