Alexandra David-Neel
Alexandra David-Neel (1868, Paris - 1969). A fost prima femeie care a reuşit sa pătrundă în oraşul interzis al tibetanilor, Lhassa. Ea a avut una din cele mai aventuroase şi spirituale existenţe din secolul trecut, a călătorit de mai multe ori în Tibet şi s-a apropiat prin studiu si practică directă de învăţăturile iniţiaţilor tibetani. În cărţile sale, a prezentat lumii occidentale, pe lângă descrierea geografică şi etnografică a zonelor vizitate, şi informaţii preţioase despre doctrinele tibetane, ritualurile lama-şilor, credinţele şi metodele lor de antrenament spiritual
Originară din Paris, Alexandra David a studiat Limbile Orientale la Sorbona şi la College de France. A făcut parte din Societatea Teozofică, la al cărei centru parizian a şi locuit o perioada.
În tinereţe, a fost feministă şi anarhistă - a scris un tratat despre anarhism, tradus în cinci limbi (printre care şi rusa). A studiat canto şi a avut chiar o scurtă cariera lirică, străbătând Europa vreme de câţiva ani în turnee de operă. În 1891 a primit o mica moştenire pe care a folosit-o pentru a întreprinde o primă „adevărată călătorie" în India, călătorie care a durat un an şi jumătate. Dupâ acest prim contact cu cultura indiană, dorinţa ei cea mai fierbinte a fost să se întoarcă în solitudinile himalayene şi să afle cât mai mult despre doctrinele orientale, despre magia şi mistica budistă, lamaistâ şi taoistă. Înainte de a pleca din nou spre Extremul Orient, a făcut un ocol prin Africa de Nord, fiind interesată şi de lumea spiritualităţii musulmane. La Tunis l-a întâlnit pe Philippe Neel, bogat inginer la Caile Ferate, cu care s-a căsătorit. El i-a finanţat, timp de treizeci de ani, călătoriile şi cercetările de orientalistică.
În 1911 începe seria marilor expediţii care o vor face celebră. Puternică şi neobosită, perseverentă şi inventivă, Alexandra îşi dorea foarte mult sa ajungă la Lhassa, capitala Tibetului, absolut interzisă străinilor şi cu atât mai mult femeilor. A locuit trei ani într-un mic stat himalayan, Sikkim, şi a vizitat toate mănăstirile din zonş. Într-o astfel de mănăstire l-a întâlnit pe tânărul lama Aphur Yongden, care o va însoţi din acel moment în toate peregrinările ei. Mai târziu, în Franţa, Alexandra l-a înfiat în mod legal.
Alexandra David-Neel şi Lama Yongden pătrund în teritoriul tibetan în doua etape, ajungând până la centrele sacre Jigatze şi Gyantze (mai importante, după vinii autori, decât Lhassa însăşi). În 1916, în urma acestor expediţii, Alexandra a fost expulzata din Sikkim, din ordinul supraintendentului britanic al zonei, deoarece englezii bănuiau ca expediţiile fostei anarhiste aveau şi alte scopuri decât cercetările asupra budismului tibetan. Exploratoarea nu s-a întors în Europa din cauza războiului, ci şi-a continuat călătoriile prin Japonia, Coreea şi China.
A petrecut trei ani de studii şi meditaţii - la sfatul lui Dalai-Lama, care îi acordase o întrevedere (în timpul exilului pe teritoriul chinez) - la mânăstirea Kum-Bum, aproape de marele lac Kuku-Nor, zonă cu populaţie tibetană. Alexandra a plecat din Kum-Bum, încercând să-şi ascundă identitatea, pentru a nu atrage atenţia britancilor, prezenţi şi în teritoriul chinez. Dar prezenţa ei a fost totuşi semnalată, fiind obligată să se întoarcă spre Kuku-Nor.
Fără a abandona proiectul tibetan vreo clipă, în 1924 ea a pornit pentru a cincea oară spre zona interzisă a "Ţării Zăpezilor" (nume dat de tibetani propriei lor ţări), de data aceasta de la misiunea britanică de la Ynuan, însoţită doar de Lama Yongden. Aceasta avea să fie o expediţie reuşită, şi ea a constituit subiectul primei cărţi a Alexandrei David-Neel, carte intitulată "Călătoria unei pariziene la Lhassa" (1927).
Pe toată durata călătoriilor ei, s-a confruntat cu o serie întreagă de dificultăţi, dar eforturile i-au fost răsplătite de profunde experienţe spirituale. Astfel, o călătorie despre care se spunea că va dura câteva luni avea să dureze aproape paisprezece ani. Şi-a însuşit modul tibetan de viaţă, sfârşind prin a-l prefera celui european şi devenind Lady-Lama, titlu ce atestă că fusese acceptată în lumea religioasă budistă tibetană.
Alexandra a revenit pentru un timp în Franţa. S-a instalat în Provence, la Digne-les-Bains, într-un mic domeniu pe care l-a numit Samten-Dzong - „Fortăreaţa meditaţiei" - devenit în 1977 sediu al Fundaţiei David-Neel. A fost recunoscută ca o autoritate în materie de doctrine esoterice şi a realizat mari turnee de conferinţe în Europa, însoţită fiind de fiul său adoptiv, Lama Yongden. În 1937, cei doi au plecat din nou în China, unde l-au întâlnit pe liderul comunist Mao (de mai multe ori) dar şi pe teologul francez Teilhard de Chardin. Din cauza războiului chino-japonez, au rămas în China mai mult decât şi-au propus, pierzându-şi toate lucrurile şi ajungând abia în 1946, epuizaţi şi bolnavi, în India, de unde s-au putut repatria.
La Digne-les-Bains, Alexandra şi-a scris mai departe cărţile, dar a păstrat mereu vie dorinţa de a pleca din nou în Tibet. La vârsta de peste o sută de ani, cu puţin timp înainte de a muri, Alexandra David-Neel cerea să i se reînnoiască paşaportul...
A scris 30 de cărţi de spiritualitate orientală, dintre care următoarele au fost traduse şi în limba română:
- Învăţăturile secrete ale budiştilor tibetani
- Iniţieri lamaiste
- Cunoaşterea transcendentă - după textul şi comentariile tibetane
- Călătoria unei pariziene la Lhassa
- În ţara bandiţilor gentilomi
- Cu mistici şi magicieni în Tibet
Tumo - trezirea căldurii interioare
A petrece o iarnă într-o grotă printre zăpezi la o altitudine cuprinsă între 3.500 m şi 6.000 m, îmbrăcat cu veşminte subţiri sau chiar dezbrăcat, şi nici măcar să nu răceşti, este o realizare deosebită. Totuşi, numeroşi pustnici tibetani trec în fiecare an cu bine prin această încercare. Rezistenţa lor este atribuită puterii pe care o deţin de a genera tumo. Cuvântul tumo înseamnă literal „căldură", dar nu este folosit în limba tibetană pentru a desemna căldura obişnuită. În învăţătura secretă, tumo este focul subtil existent în fiinţa umană, pe care aspirantul îl trezeşte şi îl dinamizează prin intermediul respiraţiei controlate, generând căldură în tot corpul.
Iniţierea în tumo este precedată de o lungă perioadă de testare a aspirantului. Calitatea absolut necesară celui care realizează această tehnică consider că este vitalitatea.
Cedând insistenţelor mele de a-mi scurta perioada de testare, venerabilul lama care m-a iniţiat în tehnica de tumo, mi-a indicat să merg într-un loc izolat, să mă îmbâiez în apa foarte rece a unui pârâu. Apoi, fără să mă şterg sau să mă îmbrac, trebuia sâ-mi petrec noaptea acolo nemişcată în meditaţie. Iarna nu începuse încă, dar la altitudinea de 3.500 m unde era situat locul indicat, nopţile erau cu adevărat geroase şi am fost foarte mândră că nu am răcit.
După o scurtă perioadă în care exersează sub îndrumarea atentă a unui maestru, discipolul trebuie să se retragă îhtr-un loc foarte izolat, absolut solitar, situat la mare înălţime (în Tibet, aceasta înseamnă la peste 3.500 m). Discipolul trebuie să-şi înceapă antrenamentele în fiecare zi înainte de apus şi să sfârşească exerciţiile speciale tumo înainte de răsărit, oră la care el trebuie să realizeze anumite meditaţii. Practica se desfăşoară afară, adeptul fiind dezbrăcat sau îmbrăcat doar cu un veşmânt subţire de bumbac. Începătorii pot sta pe o saltea de paie sau pe o bucată de pânză de sac, ori pe un trunchi de lemn. Discipolii mai avansaţi vor sta pe pământ, iar cei care au atins un anumit grad de măiestrie se vor aşeza direct pe zăpadă sau pe suprafaţa îngheţată a unui lac sau râu. Ei trebuie să nu mănânce şi să nu bea mai ales băuturi calde, înainte de începerea exercitiilor. Diferite exerciţii de respiraţie vor fi practicate la început pentru a purifica aura practicantului. Pasiunile inferioare (mândria, mânia, ura, lăcomia, lenea, prostia) vor fi respinse mental cu ajutorul expiraţiilor ritmice. Toate binecuvântările sfinţilor, spiritul lui Buddha, cele cinci înţelepciuni vor fi asimilate în timpul inspiraţiei. Acum, după ce a alungat toate gândurile parazite şi grijile, devenind perfect calm, aspirantul vizualizează în corpul său un lotus de aur la nivelul ombilicului. În acest lotus, strălucind ca Soarele, este vizualizată silaba „Ram". Deasupra se află silaba „Ma", iar din aceasta emană Dorjee Naljorma (o zeitate feminină).
Aceste silabe mistice numite bija mantra (sunete sămânţă) nu trebuie privite ca simple litere sau reprezentări simbolice ale lucrurilor. De exemplu, Ram nu este numele mistic al focului, ci este însăşi sămânţa focului. Puterea bija mantra-elor rezidă în sunetul lor pe care hinduşii îl consideră creator. Anumiţi mistici tibetani sunt ferm convinşi că silaba Ram pronunţată corect poate genera focul, chiar şi în plan fizic, fără combustibil aparent. Aspirantul trebuie să se concentreze asupra apariţiei focului subtil, care urcă de-a lungul canalului energetic central al fiinţei sale, Uma (în tibetană) sau Sushumna Nadi (în sanscrită), situat în plan subtil de-a lungul coloanei vertebrale.
(extras din cartea „Cu mistici si magicieni în Tibet")
VIzualizarea creatoare
„Zei, demoni, întregul univers nu sunt decât miraje care există în minte, create şi absorbite de minte", afirma învăţătura tibetană,
Crearea unei forme-gând Yidam are doua scopuri distincte. Primul şi cel mai nobil constă în a-i învaţă pe discipoli ca nu exista alţi zei sau demoni decât cei creaţi de propria lor minte. Al doilea scop, mai puţin înalt, este dobândirea unei puternice modalităţi de protecţie. Totuşi practica aceasta este considerată a fi plină de pericole pentru oricine nu a dobândit un înalt grad de iluminare mentală şi spirituală şi nu este pe deplin conştient de natura forţelor psihice care acţionează în acest proces. Dotat cu destulă vitalitate pentru a fi capabil sa joace rolul unei fiinţe reale, tulpa (forma-gând creată prin vizualizare) tinde sa se elibereze de sub controlul creatorului.
În afara de faptul ca am avut câteva ocazii de a asista la crearea unor astfel de fantome, neîncrederea care mă caracterizează m-a determinat să experimentez eu însămi şi eforturile s-au soldat cu anumite succese. Pentru a înlătura influenţa picturilor lamaiste pe care le aveam în jurul meu zilnic, am ales pentru experimentul meu un caracter anodin: un călugăr rotofei şi gras, tipul inocentului jovial. M-am retras si am practicat concentrarea mentală şi alte ritualuri. După câteva luni, forma călugărului pe care o vizualizasem s-a materializat. A devenit un fel de musafir al locuinţei mele. Atunci am întrerupt izolarea si am pornit într-o călătorie luând cu mine servitorii şi corturile.
Călugărul s-a alăturat grupului. Deşi am trăit în loc deschis, călărind câteva mile pe zi, iluzia a persistat, Îl vedeam pe grâsuţul călugăr ici-colo, fără să fie necesar să mă concentrez pentru a-l face să apară. Forma-gând executa anumite activităţi fireşti într-o călătorie, pe care eu nu le comandam. De exemplu, se plimba, se oprea, privea în jos. Iluzia era mai ales vizuală, dar uneori parcă îi auzeam roba foşnind în spatele meu, iar la un moment dat mi s-a părut că îmi atinge coapsa.
Înfăţişarea pe care am vizualizat-o când am creat forma-gând a început să se schimbe treptat. Rotofeiul glumeţ a început să slăbească, expresia feţei devenind vicleană, iar privirea răutăcioasă. Devenise deranjant şi obraznic. Pe scurt, l-am scăpat de sub control, Într-o zi, un păstor care mi-a adus în dar unt şi ceai, văzându-l pe călugăr în cortul meu, l-a luat drept un lama autentic. Ar fi trebuit să las această formă-gând să-si urmeze drumul, dar prezenţa sa nedoritâ începuse să mă obosească. Mai mult, plânuiam călătoria la Lhassa şi aveam nevoie de o minte eliberată de alte preocupări, aşa că am decis să dizolv Yidam-ul creat. Am reuşit, dar numai după 6 luni de strădanie intensă. Creatura minţii mele ţinea cu tenacitate să trăiască.
(extras din cartea „Cu mistici si magicieni în Tibet")
