Shamanism
Dacă există, în sens larg, un şaman siberian, indonezian, oceanian, nord şi sud-american este pentru că, în ciuda diversităţii geografice, caracterele şamanismului oferă anumite constante. În sens strict, termenul de şaman desemnează un preot sau un vrăjitor din anumite religii numite „primitive", care se bucură de trecere în Asia septentrională. (Cuvântul vine într-adevăr din tungusă, care este o limbă altaică vorbită, între altele, în această regiune a globului.) Oricum, de la începutul secolului XX, este obiectul, în etnologie, de a numi şaman (sau shaman), vraci (mare) vrăjitor chiar magician un individ dotat cu puteri magico-religioase şi cunoscător al tehnicilor extazului.
Aceste tehnici implică transa, dar nicidecum posedarea. În extazul său, şamanul comunică cu spiritele naturii sau cu morţii cu singurul scop (acesta este punctul capital) de a-i aservi, de a-i domina, de a-i folosi şi nu de a deveni instrumentul lor pasiv. De aceea, şamanismul nu este la îndemâna oricui. Poet, preot, mistic, responsabil spiritual al comunităţii, şamanul este un „ales". Vocaţia sa trebuie să se reveleze în ochii alor săi. La voguli ea se transmite ereditar prin femei; prin bărbaţi şi prin manifestarea spiritelor la ostiaci şi la samoiezii din Siberia. Un şaman defunct apare în vis tunguşilor din Transbaikalia. Alegerea celestă este un dar înnăscut la ostiacii orientali şi la vasiugani. Stările morbide, calificate drept „isterie arctică", de către ohlmarci se regăsesc la şamani ca şi la mediumurile occidentale. Dar - trebuie subliniat - şamanul este întotdeauna stăpân pe „criza" sa. El este, cum spunea Mircea Eliade, „un bolnav care a reuşit să se vindece, care s-a vindecat pe el însuşi" şi care, în consecinţă, poate să-i vindece pe alţii.
Dacă vocaţia şamanică se manifestă în moduri diferite după regiunile globului, alesul suportă întotdeauna ceea ce se numeşte „boală-iniţiere" (suferinţă, moarte, reînviere simbolice). Candidatul se exersează prin diferite probe (să îmblânzească elementele, să ia, după dorinţă, forme animale, să învingă frigul şi rănile, să-şi răzuiască pielea) şi învaţă tehnicile care includ, deopotrivă, scamatoriile şi magia, deprinderea unui limbaj secret, precum şi experienţa extatică. Aceasta din urmă îi permite mai ales: 1. să perceapă sufletele sub învelişul lor carnal, să le însoţească atunci când ele îşi părăsesc trupul (în somn sau moarte) şi să le readucă, dacă este cazul, în acesta; 2. să coboare în Infern cu scopul de a „răscumpăra sufletele accidentaţilor sau ale bolnavilor şi de a le răpi demonilor lacomi" (Julien Tondriau, L'Occultisme, 1964); 3. să urce în Cer pentru a sta de vorbă cu zeii. Extazul îi conferă puteri uimitoare: levitaţia, zborul în aer, invizibilitatea, stăpânirea focului. Acest extaz îi dă mai ales darul de a vindeca.
Domenii conexe: Nagualism, Entheogene.
