Psihologie
Psihologia (din limba greacă: ψυχή psyché = suflet, λόγος logos = ştiinţă) este ştiinţa care studiază comportamentul uman, inclusiv funcţiunile psihice şi procesele mentale ca inteligenţa, memoria, percepţia, precum şi experienţele interioare şi subiective cum sunt sentimentele, speranţele şi motivarea, procese fie conştiente, fie inconştiente.
În acest cadru general al activităţii psihice se disting următoarele categorii:
•Conţinut psihic sau de conştiinţă: elementul care, intr-un moment determinat, face obiectul unei funcţiuni psihice.
•Funcţiuni psihice: modalitatea specifică a activităţilor conştiente independent de conţinutul lor.
•Mecanisme psihice: modalitatea specifică a activităţilor inconştiente.
•Sfere sau straturi psihice: ansamblul de funcţiuni şi mecanisme comune unei anumite funcţiuni psihice (de ex.: sfera afectivă, sfera cognitivă etc.).
•Tipul psihologic: ansamblul caracteristicilor individuale intelectuale, afective şi voluntare care pot fi schematizate într-un mod abstract (personalitatea).
Psihologii adoptă diverse modalităţi în studiul activităţii psihice. De exemplu, psihologia experimentală foloseşte metode ştiiţifice în descrierea şi înţelegerea cauzelor şi relaţiilor reciproce ale unor procese diferite cum sunt percepţia, învăţarea, memorizarea şi comportamentul social. Psihologia umanistică face mai de grabă investigaţii calitative pentru a cerceta experienţele subiective ale fiinţelor umane.
De la înfiinţarea primului laborator experimental de psihologie de către Wilhelm Wundt în 1879 la Universitatea din Lipsca (Leipzig), psihologia s-a separat treptat de filozofie, din care provenea, pentru a deveni o specialitate de sine stătătoare cu o serie de direcţii şi subspecialităţi, care dispun doar în parte de un limbaj comun.
Din antichitate şi până la sfârşitul secolului al 19-lea psihologia a fost considerată parte componentă a filozofiei. Primele referiri le găsim la Aristotel în lucrarea "Despre suflet" (gr. Peri psychês). Teofrast defineşte 30 de caractere omeneşti, ceea ce reprezintă prima încercare de tipologie a persoanelor. Termenul psihologie este folosit totuşi abia către sfârşitul evului mediu de către Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die Seele (1540, Consideraţii asupra sufletului). Empirismul englez al secolului al 17-lea reducea funcţiile psihice la fenomene previzibile cu legi proprii. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes "sufletul" nu-şi găsea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitz menţionează pentru prima dată existenţa unor procese subconştiente.
Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777) (Consideraţii filozofice asupra naturii umane şi desvoltării sale) face o descriere amănunţită a funcţiilor şi proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.
Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca disciplină de sine stătătoare. În acelaşi timp s-au dezvoltat diverse curente şi diferite orientări, în funcţie de concepţiile respectivilor psihologi. Ca în orice ramură a ştiinţei care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie dezbătute, ducând chiar la apariţia unei filozofii a spiritului sau psihologii filozofice.
Psihologia experimentală, fondată pe lucrările lui Wilhelm Wundt şi William James, îşi îndreaptă în special atenţia asupra problemelor generale cum sunt comportamentul şi dispoziţia, incluzând şi stările patologice, importante pentru psihologia clinică.
Şcoala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano şi Karl Jaspers consideră procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce Behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui Ivan Petrovici Pavlov, priveşte comportamentul uman ca manifestare condiţonată, o asociaţie de stimuli cu răspunsuri specifice.
În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia configuraţionistă (Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanţi (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler) privesc viaţa psihică ca un întreg unitar.
Încă de la sfârşitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud foloseşte ca metodă terapeutică Psihanaliza şi inaugurează Psihologia abisală.
Psihologia umanistă, apărută ca reacţie împotriva behaviorismului şi psihanalizei, are rădăcini în Existenţialism şi pune accentul pe experienţa individuală, încercând să explice esenţa fiinţei umane prin investigaţii calitative (Abraham Maslow).
Domenii conexe: NLP, Self-Help, Hipnoză, Meditaţie.
