Din „Epoca Luminilor" şi pînă în zilele noastre, alchimia a fost considerată în general forma primitivă a chimiei moderne. Acesta e motivul pentru care cei mai mulţi dintre învăţaţii care s-au interesat de literatura acestui domeniu n-au văzut în ea decît etape incipiente ale descoperirilor chimice ulterioare. Este adevărat că această literatură transmite marginal anumite experienţe artizanale legate de prelucrarea metalelor, prepararea culorilor şi fabricarea sticlei, experienţe care pot fi uneori reconstituite cu ajutorul tehnologiei moderne; alchimia propriu-zisă însă, „Marea Operă" descrisă de autorii hermetici, se situează pe un cu totul alt plan; în ciuda expresiilor din metalurgie pe care le folosesc cu precădere aceşti autori, natura operaţiilor în cauză nu poate fi deloc identificată chimic. Din punctul de vedere al ştiinţei moderne, aceste operaţiuni sau procedee nu sînt doar aberante; ele sînt de-a dreptul absurde. S-a căutat să se conchidă că o insaţiabilă dorinţă de a fabrica aurul i-a făcut pe aceşti alchimişti, care erau, de altfel, aurari şi argintari, sticlari sau vopsitori cît se poate de rezonabili, să fie absorbiţi de o căutare absolut himerică, în care elucubraţiile se amestecau inextricabil cu un empirism mult prea naiv.
Or, dacă ar fi aşa, ar trebui ca opera alchimică să trădeze arbitrarul la fiecare pas, să fie toată numai improvizaţie. Dar nu acesta e cazul; magisterium-ul alchimiştilor comportă un anumit principiu al unităţii; departe de a fi produsul unei aventuri confuze, el are toate caracteristicile unei „arte", adică o doctrină si o metodă transmise de la maestru la discipol şi ale căror trăsături generale, atît cît le putem judeca după descrierile lor simbolice, sînt în mare măsură aceleaşi din Antichitate pînă în epoca modernă si din Occident pînă în Extremul Orient. Pare să nu fi frapat pe nimeni că o artă fundamental absurdă a putut, în ciuda nenumăratelor eşecuri şi dezamăgiri, să persiste cu o asemenea continuitate şi statornicie în sînul celor mai diverse civilizaţii. Trebuie să admitem, aşadar, fie că alchimiştii, în dorinţa de a se amăgi pe ei înşişi, au cultivat cu obstinaţie un mit dezminţit de mii de ori de natură, fie că experienţa lor efectivă se situa pe un cu totul alt plan al realităţii decît acela de care se ocupă ştiinţa empirică modernă.
Din punct de vedere logic, cele două presupuneri se exclud. Nu aceasta e şi opinia modernei „psihologii a adîncurilor", care îşi propune să găsească în simbolismul alchimic o confirmare a tezei sale cu privire la „inconştientul colectiv". Potrivit acestei teze, alchimistul proiectează în investigaţia, comparabilă cu un vis, pe care o face anumite trăsături ale propriului suflet, pînă atunci necunoscute chiar şi lui însuşi, şi astfel, fără a avea măcar intenţia conştientă a acestui fapt, operează un fel de reconciliere între propria conştiinţă cotidiană sau superficială şi forţa latentă a „inconştientului colectiv". O astfel de „reconciliere" a conştientului cu inconştientul ar da naştere unei experienţe interioare ce ţine în mod subiectiv locul substanţei secrete la care aspiră alchimistul. Acest punct de vedere, ca şi precedentul, se bazează pe ipoteza că intenţia iniţială a alchimistului ar fi fabricarea aurului. El e văzut aşadar ca prizonier al unui soi de delir, pradă iluziei propriei sale „proiecţii" imaginative şi, prin urmare, ca gîndind şi acţionînd în maniera unei fiinţe care visează. Această explicaţie are ceva seducător, pentru că, într-un fel, se apropie de adevăr — chiar dacă prin aceasta nu face decît să se îndepărteze imediat şi radical de el! Este adevărat că realitatea spirituală pe care opera alchimică trebuie s-o degajeze e un lucru de care novicele e relativ inconştient. Este o realitate adînc ascunsă în suflet. Această „profunzime secretă" nu trebuie totuşi confundată cu haosul pretinsului „inconştient colectiv" — în măsura în care acest concept mai mult decît elastic are o semnificaţie valabilă. „Izvorul tinereţii" imaginat de alchimişti nu ţîşneşte nicidecum dintr-un obscur fond psihic, ci are aceeaşi sursă ca orice adevăr atemporal. El rămîne ascuns alchimistului aflat la începutul „operei" sale, căci e situat nu sub nivelul fenomenelor conştiinţei propriu-zise a acestuia, ci la un nivel superior.
Ipoteza psihologilor se anulează de îndată ce ne dăm seama că adevăraţii alchimişti nu au fost niciodată prizonieri ai vreunei dorinţe lacome de a produce aur si că ei nu-şi urmăreau scopul ca nişte somnambuli ori prinşi în jocul „proiecţiilor" pasive ale conţinutului inconştient al sufletului lor. Ei urmau, dimpotrivă, o metodă bine studiată, a cărei expresie simbolică în termenii metalurgiei — arta transmutaţiei metalelor nepreţioase în argint sau aur — a derutat, evident, numeroşi cercetători neiniţiaţi; totuşi, această expresie este logică în ea însăşi, şi chiar cu adevărat profundă.
