|
 Tradiţia buddhistă Zen (sau Chan) s-a dezvoltat în China începând cu secolul VI, răspândindu-se apoi în Coreea, Japonia şi Vietnam în secolul IX, ajungând în timpurile moderne şi în Europa, Statele Unite şi alte părţi ale lumii. Numele Chan (Son în coreeană, Thien în vietnameză şi Zen în japoneză) este transliteraţia chineză a cuvântului indian pentru concentrare (meditaţie), dhyana în limba sanskrită şi jhana în Pali.
Deşi Chan este numit după o formă de meditaţie buddhistă, acesta nu are în nici un caz monopol asupra practicilor meditative ale Asiei de Est, şi de asemenea nu este o şcoală ce se limitează strict la meditaţie. Cea mai bună cheie pentru a putea înţelege Chan-ul chinez este de fapt calitatea genealogică a identităţii istorice şi a stilului cultivării spirituale. Ca şi alte şcoli buddhiste, Chan se autodefineşte nu ca una dintre multele şcoli sau interpretări ale buddhismului, ci ca însăşi învăţătura autentică a lui Buddha Sakyamuni. În cazul Chan-ului, această învăţătură se pare că a fost transmisă de către Sakyamuni prin intermediul unei linii neîntrerupte de patriarhi indieni şi chinezi, ce coboară până la maeştrii din prezent. Susţinătorii acestei şcoli afirmă că această transmisie a avut loc fără cuvinte, de la minte la minte, fiind în întregime în afara traducerilor şi expunerilor scripturilor scrise. Şi, precum fiecare membru recunoscut al liniei Chan se identifică astfel pe sine însuşi cu o genealogie specifică de maeştrii şi discipoli, aşa este şi practica religioasă a Chan-ului, fragmentată în cadrul unei structuri patriarhale ce se aseamănă unei succesiuni de tip tată-fiu. Maeştrii Chan şi învăţăceii acestora sunt adesea reprezentaţi ca fiind angrenaţi în dialoguri, acestea fiind concepute ca o transmisie orală spontană, în care maestrul foloseşte o varietate de strategii verbale şi fizice pentru a provoca discipolilor o „deraiere” din tiparul mentalului lor, propulsându-i astfel într-o directă realizare a adevărului. Începând cu secolul XII, practica folosirii unor „anecdote” meditative a devenit din ce în ce mai răspândită, fiind denumită gongan (jap., koan).
În Japonia, buddhismul Zen a fost întemeiat în perioada medievală timpurie, şi constă în trei mari şcoli, plus alte câteva mişcări mai mici. Cea mai mare şcoală este Soto, fondată de Dogen Kigen (1200-1253). A doua ca mărime este şcoala Rinzai, fondată de Myoan Eisai (1141-1215). Mare parte din diferenţele teoretice şi practice ce au apărut între şcolile Soto şi Rinzai (Rinzai de exemplu pune accent pe koan, pe când Soto pune accentul pe meditaţie) reflectă dezvoltarea istoriei care urmează perioadei formării Zen-ului japonez. La nivel de doctrină, ambele şcoli subliniază importanţa unei cultivări post-iluminatorii. Practica adevărată nu trebuie să se termine în momentul realizării ultime (iluminarea), ci ea trebuie să continue şi după experienţa iniţială a iluminării şi să fie integrată în fiecare aspect al vieţii cotidiene. Această practică poate lua forma meditaţiei, efectuarea îndatoririlor zilnice în cadrul mănăstirii, participarea în domeniul artelor, sau comuniunea cu natura în timpul unei retrageri în munţi.
|
