|
 Tai Chi (sau tŕijíquán, t'ai chi ch'üan) este una din cele mai eficiente arte marţiale interne, recunoscută în acelaşi timp pentru efectele sale benefice asupra sănătăţii şi longevităţii practicanţilor. Este în acelaşi timp şi o meditaţie în mişcare, practicantul încercând să fie mereu conştient de corpul său şi de mediul înconjurător, conducând mişcarea cu mintea într-o stare de relaxare activă şi alertă.
Formele de Tai Chi sunt destinate creşterii forţei naturale, creării unei stări superioare de relaxare şi răspuns intuitiv la lumea exterioară, dobândirea unor abilităţi de luptă şi aducerii practicantului într-o stare superioară de focalizare, disciplină, echilibru şi armonie cu Universul.
Istoric
Exerciţii calistenice şi de respiraţie se pare că existau încă din anii 1100 î.e.n. Istorisiri despre apariţia Tai Chi-ului au apărut abia mai târziu, când arta era deja larg răspândită. Unele zvonuri spun că ar fi fost creat de Chan Sang-Feng după ce a asistat la lupta dintre un cocor şi un şarpe, înglobând mişcările lor într-un stil de luptă care să combine avantajele ambelor; alte relatări spun că el ar fi primit inspiraţia printr-o serie de vise. Alte poveşti plasează originea Tai Chi-ului în perioada dinastiei Tang, când generalul Ming a conceput un stil de lutpă pentru soldaţii imperiali.
Timp de secole întregi arta Tai Chi Chuan-ului a fost ţinută secretă şi transmisă din generaţie în generaţie. Progresul iniţiaţilor era lent şi maeştrii cereau plăţi uriaşe sau servicii în schimbul predării acestei puternice arte marţiale. Răsândirea mai largă a survenit odată cu apariţia armelor de foc, când artele marţiale au început să piardă teren. Armele de foc nu necesită prea multă pregătire şi deţin un avantaj major datorită posibilităţii de a ucide de la distanţă chiar şi în mâinile unui neprofesionist. Viitorul artelor marţiale părea mai puţin fericit, dar o mare schimbare a survenit când acestea s-au reprofilat concentrându-se asupra beneficiilor aduse sănătăţii, echilibrului interior sau disciplinei şi stăpânirii de sine.
Principalele stiluri
Practica Tai Chi s-a transmis până în zilele noastre prin trei mari tradiţii:
•stilul familiei Chen, cu combinaţii de tehnici lente şi explozive;
•stilul familiei Yang, derivat din stilul Chen în secolul 19, cu un ritm cursiv şi uniform;
•stilul familiei Wu, derivat din ambele stiluri menţionate, caracterizat prin mişcări subtile ale încheieturilor.
Pe lângă acestea, mai există două stiluri mai puţin cunoscute: Sun, creat de Sun Lu-Tang, ce combină elemente din Hsing I (Xingyi) şi Pa Kua (Bagua) cu secvenţa Tai Chi, şi stilul Hao, derivat din stilul Chen în secolul 19, caracterizat prin subtile şi complicate mişcări circulare. Există de asemenea stilul Wudang creat la Hong Kong de un maestru numit Cheng Tinhung, fost discipol al şcolii Wu dar care nu pretindea că predă vreun anume stil de Tai Chi.
Marţialitate şi sănătate
Există o tendinţă prezentă, parţial în Asia, dar mai ales în Occident, de a practica Tai Chi Chuan doar sub o formă de meditaţie sau dans şi de a neglija total aspectul marţial al acestei arte. Se ajunge uneori la o formă de "dans lent" care practic nu mai are nici o legătură cu artele marţiale. În condiţiile unei practici corecte, atât cei care practică pentru sănătate cât şi cei care practică pentru marţialitate ar trebui să respecte aceleaşi principii care fac ca Tai Chi-ul să fie o artă practică atât de eficientă.
Tai Chi Chuan îmbină armonios mişcarea cu Qigong-ul, fiind considerată o formă dimanică de Qigong (cf. Daniel Reid). Structura puternică a corpului necesară se dobândeşte prin practici precum Cămaşa de Fier. Echilibrul care permite practicantului să îşi stăpânească emoţiile în timpul practicii (ca şi într-o luptă) se dobândeşte prin meditaţiile taoiste precum Surâsul interior şi Cele 6 sunete vindecătoare, iar flexibilitatea necesară pentru executarea liberă a mişcărilor se obţine prin exerciţiile de Tao Yin.
|
