|
 Spiritismul este o doctrină filosofică crestina apărută în Franţa la mijlocul sec. al XIX-lea, aparţinând pedagogului Denizard Rivail, sub pseudonimul Allan Kardec.Termenul a fost atribuit ca distinctiv doctrinei pe care urma să o publice, dar datorită faptului că derivă dintr-un cuvânt din limbajul comun a fost repede încorporat în uzul normal şi este folosit pentru a numi şi alte doctrine.
În 1855 Denizard Rivail a început să cerceteze un fenomen relativ cunoscut în acea vreme – "mesele care se rotesc" sau "mesele care vorbesc": este vorba de mese şi obiecte în general care păreau a se umple cu o stranie vitalitate. După doi ani dedicaţi investigării, nu a considerat că fraudele evidente pe care le-a întâlnit pe parcurs sunt motive suficiente pentru a concluziona că toate acele fenomene sunt erori sau şarlatanii. Convins personal de realitatea existenţei fenomenului şi de posibilitatea ca acesta să fie provocat de suflete ale morţilor, Rivail a mai făcut un pas: în loc de a se dedica "dovedirii ştiinţifice" a existenţei acestor fenomene, Kardec şi-a mutat atenţia asupra posibilităţii, pe care o considera reală, existenţei unei explicaţii de natură spirituală sau mediumnică, cu beneficii pentru umanitate.
Natura sa puternic umanistă, formată în anii de studenţie şi de susţinere a pedagogului elveţian Pestalozzi, discipol al lui Rousseau, l-a împiedicat să se limiteze la o simplă cercetare naturalistă. Necesitatea susţinerii spiritualităţii omeneşti în timpuri caracterizate de o puternică expansiune a ştiinţei şi de un declin al religiei l-a motivat pe Kardec să imagineze o noua formă de a privi realitatea, care punea laolaltă ştiinţa aflată în ascensiune şi religia în declin, mediate de raţionalitatea filosofică. Astfel, Kardec a folosit empirismul ştiinţific pentru a cerceta fenomenul, raţionalitatea filosofică pentru a discuta cu ce părea a fi suflete şi a analiza ce comunicau, şi a căutat o cale de a extrage din aceste dialoguri concluzii de natură socială şi etică, folositoare pentru om. Astfel a pus bazele spiritismului, sistematizat în prima versiune a Cartea Spiritelor, apărută în 18 aprilie 1857.
Cele două caracteristici principale ale mişcării spiritiste sunt:
- propunerea de a asigura accesul la cunoaştere pentru toţi oamenii (cf. Comenius), în locul ermetismului care înconjura cunoaşterea ştiinţifică şi filosofică la acea vreme;
- convingerea că relaţia dintre om şi spiritual nu are nevoie de mediere instituţionalizată; o spiritualitate naturala (cf. Rousseau) este de ajuns şi mai potrivită pentru om.
O parte a intelectualităţii din Europa şi Statele Unite a îmbrăţişat spiritismul ca explicaţie logică a realităţii, incluzând teme legate de transcendenţă, ca Dumnezeu şi viaţa de apoi. Au fost înfiinţate mii de societăţi spiritiste în ambele continente, iar ideile spiritiste au fost răspândite în aşa măsură încât în unele ţări au apărut voci care susţineau includerea spiritismului în programa şcolară. Cu toate acestea, o dată cu ascensiunea regimurilor totalitare în prima jumătate a secolului al XX-lea, în Europa a avut loc o puternică opresiune a spiritismului, ca şi a altor mişcări filosofice şi politice. În America de Sud, totuşi, activitatea câtorva propovăduitori a reuşit să se constituie într-o fundaţie solidă, deşi spiritismul a devenit aici mai mult o doctrină religioasă şi mistică. Această transformare a fost mai puternică în Brazilia, unde mai mult de 4 milioane de oameni se declară "spiritişti Kardecişti" (conform ultimului recensământ al Instituto Brasileiro de Geografia e Estatistica), ceea ce face din Brazilia cea mai mare ţară spiritistă din lume. Spiritismul a influenţat în Brazilia sincretisme ca Umbanda, Raţionalismul creştin, Uniăo do Vegetal şi Valea Răsăritului (Vale do Amanhecer).
|
