|
 Termenul de „parapsihologie” a fost utilizat pentru prima dată de germanul Max Dessoir în 1889. După americanul Joseph Banks Rhine (1895-1980), parapsihologia se defineşte ca o ramură a ştiinţei, care detectează şi analizează facultăţile datorită cărora o fiinţă umană (sau chiar un animal) intră în contact cu mediul - sau chiar îl modifică - fără ajutorul simţurilor sau al muşchilor săi. Astfel, parapsihologia este subîmpărţită în două mari ramuri: 1. percepţiile extra-senzoriale, unde putem enumera telepatia, clarviziunea, claraudiţia, precogniţia, postcogniţia şi psihometria; şi 2. capacităţile paranormale: psihokinezia (telekinezia), pirokinezia, experienţele extracorporale, experienţele în apropierea morţii, reîncarnarea şi capacităţile mediumice. Dacă, mulţumită lui Rhine, punerea în lumină a percepţiei extrasenzoriale şi a psihokineziei este bine stabilită, cauza şi geneza lor rămân încă obscure. Se poate astfel constata, alături de Charles Richet, că „nu există încă nici o ipoteză serioasă de prezentat. [...] La ora actuală sunt încă multe tenebre."
Dacă sunt examinate începuturile parapsihologiei, trebuie remarcat, mai întâi, că aceasta a fost elaborată în cadrul spiritismului. Ea n-ar putea fi deci disociată de acesta, pentru că s-a constituit cu scopul de a asigura experimental realitatea materială a manifestărilor induse de spiritism care avea nevoie de o cauţiune ştiinţifică pentru a-şi fundamenta, în mod pozitiv, aparatul său dogmatic. De unde importanţa acordată mediumilor desemnaţi să stabilească obiectiv comunicarea între lumea spiritelor şi a celor vii. Încă din 1857, sub pana lui Allan Kardec, principalul lui doctrinar, spiritismul se prezintă ca o „religie ştiinţifică", susceptibilă de a fi demonstrată după un protocol folosit în ştiinţele naturii.
După cum se vede, naşterea parapsihologiei se datorează atât spiritismului, cât şi pozitivismului cu care este contemporană. (Mulţi pozitivişti, precum Lombroso, Morselli, Camille Flammarion şi alţii câţiva, vor deveni de altfel spiritişti înfocaţi fără ca ei să simtă contradicţii în demersul lor.) Atâta vreme cât mesele vorbitoare nu puneau în cauză în mod spectaculos legile fizice care începeau să facă obiectul unui larg consens al maselor, nu s-a pus chestiunea dacă e oportună sau nu o disciplină „ştiinţifică" special consacrată fenomenelor numite (ulterior) paranormale. Din clipa în care, totuşi, mesele au început să se rotească, mediumii să producă teletransferuri şi ectoplasme sau spiritismul să se declare „religie ştiinţifică", a apărut necesitatea unei legitimări cvasiontologice: din punct de vedere istoric s-a instaurat o împărţire nouă între subiectiv şi obiectiv, iar parapsihologia s-a născut tocmai din această dihotomie conceptuală, de neconceput mai înainte, cel puţin sub aspectul pe care i-l conferea pozitivismul. Or, ce putea să fie mai uimitor, din perspectiva fizicii şi a raţionalismului, decât aceste mese care păreau să se sustragă principiilor gravitaţiei sau decât aceşti mediumi „locuiţi" de personalitatea unui defunct şi vorbind limbi pe care nu le-au învăţat niciodată? Astfel, au apărut sinonime mai mult sau mai puţin fidele „parapsihologiei": metapsihica, psihotronica, etc.
|
