|
 Cuvântul arab “islam” înseamnă “supunere”. Astfel, numele religiei se referă la supunerea faţă de Dumnezeu. Teoretic, tot ce trebuie să facă un om pentru a deveni musulman este să recite sincer partea scurtă a rugăciunii cunoscută sub denumirea de “shahadah”: “Mărturisesc că nu există alt dumnezeu decât Dumnezeu [Allah] şi că Mahomed este Profetul lui Dumnezeu”.
Deşi într-un sens istoric musulmanii datează începuturile religiei lor încă din timpul lui Mahomed, în secolul VII d.Ch., într-un sens religios ei văd această religie identică cu monoteismul adevarat pe care profeţii de dinaintea lui Mahomed, precum Abraham (Ibrahim), Moise (Musa) şi Iisus (Isa), l-au răspândit. În Coran, Abraham este musulman. Urmaşii acestora şi a altor profeţi se crede că au greşit în propovaduire, însă Dumnezeu, în mila Sa, l-a trimis pe Mahomed să cheme din nou omenirea la adevăr.
În mod tradiţional, Islamul a fost răspândit de către urmaşii săi în toate domeniile vieţii, nu numai la acelea (credinţa şi venerarea) care sunt văzute drept sfera credinţei de azi. Astfel, majoritatea musulmanilor văd isalmul mai degrabă drept un mod de a trăi decât o religie. Acesta este motivul pentru care, atunci când se face o referire la Islam, se precizează de fapt o societate, o cultură sau o civilizaţie, precum şi o religie. În timp ce istoria creştinismului acoperă doar lucruri legate de religie, istoria Islamului poate cuprinde, de exemplu, dezvoltări politice, literatura, viaţa artistică, migrări de popoare.
Cartea sfântă a islamului este Coranul. În limba arabă înseamnă "recitare". Deşi este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiţiei islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 şi moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelaţiile, unii dintre însoţitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplaţi de cămilă. Schematic, versiunea tradiţiei a faptelor, spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu Bakr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă şi să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Uthman bin Affan, între anii 650 şi 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferenţele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, şi a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiţie, Coranul fiind rodul unei munci redacţionale ale cărturarilor islamici aflaţi în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.
O parte importantă a islamului este latura sa mistică, sufismul (ar.: تصوف tasawwuf). Acesta este o practică spirituală prin care se încearcă ajungerea la cunoaşterea divinităţii nemijlocit, nu numai prin intermediul revelaţiei coranice. Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia cu Dumnezeu. Renunţând, încet încet la lumea materială, el merge pe calea (ar.: طريقة tarīqa) pe care şi-o alege, nedorind nimic altceva decât de a-şi dărui întreaga dragoste lui Dumnezeu, necondiţionat, neaşteptând nici o răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă. La începuturile misticii islamice, la Basra, în Irakul de astăzi, mistica Rabi'a (721 – 801) alerga pe străzi, într-o mână cu un tăciune aprins ca să dea foc raiului, iar în cealaltă cu o cofă de apă să stingă iadul, astfel ca să nu mai poată fi preocupată de nimic altceva decât de Dumnezeu în sine, de dragostea care o unea cu Dumnezeu. Sufiţii – care au cunoscut de-a lungul istoriei islamului câteva sute de grupări – sunt deasupra oricărei împărţiri doctrinare a islamului, mai mult decât atât, ei îşi manifestă dragostea pentru întreaga creaţie aşa cum reiese din acest fragment celebru din opera marelui mistic andaluz Ibn Arabi (1165-1240):
„Inima mea poate fi orice: o pajişte pentru gazele, o mănăstire pentru călugări creştini, un templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tablele Torei şi cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia şi credinţa mea”.
|
