|
 Termenul gnosticism provine din grecescul gnosis, „cunoaştere". Gnosa este cunoaşterea perfectă, absolută, rezervată iniţiaţilor. Mai întâi, s-au calificat drept „gnostice" curentele eretice care s-au propagat în Orientul Mijlociu, începând cu primele secole ale creştinismului. De unde condamnările Bisericii, care, contestând gnosa, a făcut-o cunoscută. (Abia în 1945 s-au descoperit în Egiptul de Sus documente provenind de la o sectă gnostică creştină.)
În vreme ce credinţa creştină de strictă obedienţă pune accentul pe mântuirea individuală prin credinţă si prin acte, gnosticii insistă asupra noţiunii de eliberare dobândită prin cunoaşterea metafizică. Influenţată de religiile orientale al căror caracter este puternic impersonal, gnosa preconizează pentru individ un fel de dispariţie, prin întoarcerea la unitatea cosmică.
Majoritatea gnosticilor postulează, printre altele, existenţa unui Demiurg rău, creator al unei lumi funciarmente rele. Adevăratul Dumnezeu nu ne este cunoscut; nu-i ştim nici măcar numele. Deşi curentele gnostice se diversifică extrem de mult, mai ales pe plan moral (care poate să se exprime la fel de bine prin ascetism sau prin orgie mistică), ritualurile lor tind să se întâlnească. În prezent, gnosticismul este considerat foarte larg ca o atitudine filozofico-religioasă care inspiră majoritatea doctrinelor esoterice.
|
