|
 Louis-Claude de Saint-Martin (1743, Amboise - 1803, Aulnay), ofiţer mistic şi scriitor francez numit „filozoful necunoscut”. „Singura iniţiere pe care o propovăduiesc şi pe care o caut cu toată ardoarea sufletului meu este cea prin care noi putem să intrăm în inima lui Dumnezeu şi putem să facem să intre inima lui Dumnezeu în noi pentru a realiza o unire indisolubilă care ne face prietenul, fratele şi soţul divinului nostru Reparator. Nu există alte mijloace pentru a ajunge la această sfântă iniţiere decât aceea de a ne cufunda tot mai mult în profunzimile fiinţei noastre şi să nu ne lăsăm până când nu reuşim să scoatem de acolo rădăcina vie şi dătătoare de viaţă...”
Cine vorbeşte astfel, ca un ecou la orice teorie a misticilor, dintre care nu cei mai mici sunt, desigur, Ioan al Crucii şi Thereza D'Avila? De la Martines de Pasqually, fondatorul Elus-Coens, al cărui secretar a fost un timp, Louis Claude de Saint-Martin va reţine învăţătura. El va declara mai târziu, rememorându-şi tinereţea: „Exista în noi toţi un foc de viaţă şi de dorinţă care ne apăra şi chiar ne făcea să înaintăm destul de uşor.” Ierarhiei oculte şi cadrului constrângător impuse de Stăpân, el le preferă, totuşi, „vocea intimă”, introvertită şi secretă, atât de mult încât îi descurajează pe cei care - atât de numeroşi în saloanele aristocraţiei pariziene, fără îndoială din cauza „spleenu-lui de culoarea trandafirului” (spune el) pe care îl duc cu sine - ar vrea să fie discipolii săi. Nicidecum înfeudat, nici francmasoneriei şi nici catolicismului, pierdut în mondenităţile care nu-i folosesc la nimic, el dezaprobă manifestările prea zgomotoase ale iluminismului şi vede în Böhme, pe care consiliera sa, Charlotte de Boeckhn, îl ajută să-l traducă, un fel de precursor, dar într-un mod prea esoteric, pe calea pe care şi-a ales-o - deliberat minoră. „Eu sunt un iluminat dintr-o specie rară, declară el nu fără umor, fiindcă pot, când vreau, să devin un felinar cu geamuri opace, astfel încât să fiu treizeci de ani lângă cineva fără ca el să-şi dea seama de iluminarea mea.”
Şi cu toate acestea, salutat de către Chateaubriand, Joseph de Maistre şi mai ales Balzac, „filozoful necunoscut” (care se dorea astfel) a lăsat o învăţătură (Des erreurs et de la verite ou les hommes rappeles au principe universel de la science, 1775; L'Homme de desir, 1790; Le Ministere de l'Homme-Esprit, 1802). „Plecând de la constatarea mizeriei creaturii despărţite de Dumnezeu, Louis Claude de Saint-Martin afirmă că, fiind chiar decăzut, omul n-a putut să-şi uite cu totul demnitatea iniţială, ca o cheie de boltă a Creaţiei” (Jacques Brosse). Regenerarea la care el aspiră, nu o va datora numai propriei sale voinţe, el o va obţine de la Hristos, „adevărat Dumnezeu şi adevărat om”, cu condiţia să participe şi el la aceasta. „El este prin el însuşi capabil, într-adevăr, să colaboreze cu Creatorul şi să-şi transfigureze propria sa natură.”
|
